DISCONTINUITATE, discontinuități, s. f. Lipsă de continuitate; intermitență. ♦ (Mat., Fiz.) Variație bruscă și în salturi a valorii unei mărimi; trecere de la o valoare la alta fără parcurgerea mărimilor intermediare. [Pr.: -nu-i-] – Din fr. discontinuité.

discontinuitate sf [At: HAMANGIU, C. C. 470 / P: ~nu-i~ / Pl: ~tăți / E: fr discontinuité] 1 Lipsă de continuitate între mai multe elemente care se succedă în timp sau în spațiu Si: întrerupere, intermitență. 2 (Mat; Fiz) Variație bruscă și în salturi a valorii unei mărimi. 3 (Mat; Fiz) Proprietate a unei mărimi sau funcții de a sări de la o valoare la alta, fără a trece prin valorile intermediare.

DISCONTINUITATE, discontinuități, s. f. Lipsă de continuitate între mai multe elemente care se succedă în timp sau în spațiu; intermitență. ♦ (Mat., Fiz.) Variație bruscă și în salturi a valorii unei mărimi; trecere de la o valoare la alta, îndepărtată de ea, a unei mărimi. [Pr.: -nu-i-] – Din fr. discontinuité.

DISCONTINUITATE, discontinuități, s. f. Lipsă de continuitate între mai multe elemente care se succed în timp sau în spațiu. V. intermitență. Însăși structura componistică a simfoniei are deficiențe serioase. Ea dă impresia unei discontinuități. Sînt foarte multe fragmente inutile, superficiale, făcute pentru «a epata». CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 8/3. ♦ (Mat.; Fiz.) Proprietate a unei funcții de a nu îndeplini condițiile de continuitate. Funcțiunea prezintă discontinuitate pentru x – a. ♦ (Geol.) Întrerupere a unei stratificații, datorită unei lipse în sedimentare.

DISCONTINUITATE s.f. Lipsă de continuitate; întrerupere. ♦ (Mat.) Proprietate a unei funcții de a sări de la o valoare la alta, fără a trece prin valorile intermediare. [Pron. -nu-i-. / cf. fr. discontinuité].

DISCONTINUITATE s. f. 1. lipsa de continuitate; întrerupere. ◊ (mat., fiz.) variație bruscă, în salturi, a valorii unei mărimi; trecerea de la o valoare la alta, fără parcurgerea valorilor intermediare. ◊ modificare rapidă a valorii unui element meteorologic pe distanțe mici. 2. categorie filozofică desemnând distribuția și succesiunea cu întreruperi în spațiu și timp a materiei. (< fr. discontinuité)

DISCONTINUITATE ~ăți f. 1) Lipsă de continuitate; intermitență. 2) mat. fiz. Trecere bruscă de la o valoare la alta fără parcurgerea valorilor intermediare. [Art. discontinuitatea; G.-D. discontinuității; Sil. -nu-i-] /<fr. discontinuité

discontinuitate f. lipsă de continuitate.

* discontinuitáte f. (fr. discontinuité). Întrerupere, intermitență.

discontinuitate (desp. -nu-i-) s. f., g.-d. art. discontinuității; pl. discontinuități

discontinuitate (-nu-i-) s. f., g.-d. art. discontinuității; pl. discontinuități

discontinuitate s. f. → continuitate

DISCONTINUITATE s. v. intermitență.

DISCONTINUITATE s. intermitență. (~ unui fenomen.)

Discontinuitate ≠ continuitate

DISCONTINUITATE s. f. (cf. fr. discontinuité, engl. discontinuity): 1. separare a unor elemente morfonologice prin inserarea altor elemente. Astfel, formularea „Nu merg acolo” poate deveni „Nu merg, sub nici un motiv, acolo”, cu inserarea locuțiunii adverbiale sub nici un motiv. 2. întrerupere a lanțului vorbirii; fragmentare a unei propoziții sau a unei fraze în părți după care se pune punct. Este o caracteristică a stilului unor scriitori. De exemplu: „S-o ducem la tata-socru. Pe grapă. Să i-o lepădăm în bătătură” (Zaharia Stancu).

DISCONTINUITÁTE (< fr.) s. f. Lipsă de continuitate.; intermitență. ♦ (GEOL.) Suprafață din interiorul Pământului evidențiată prin variațiile bruște ale vitezei și modului de propagare a undelor seismice longitudinale și transversale. Principalele discontinuități sunt (după numele celor care le-au stabilit): Conrad (între pătura de granit și cea de bazalt), Mohorovicić (între scoarța terestră și manta, la adâncimea de 35-60 km sub continente și de 6-10 km sub oceane), Gutenberg-Wichert (separă mantaua de nucleu, la adâncimea de 2.900 km și absoarbe undele seismice transversale), Lehman (separă nucleul extern de de nucleul intern al Pământului, la adâncimea de 5.120 km). ♦ (MAT., FIZ.) Variație bruscă, în salturi, a valorii unei mărimi; trecere de la o valoare la alta fără parcurgerea valorilor intermediare. ◊ D. de speța întâia (a unei funcții într-un punct) = d. la care, în punctul considerat, limitele laterale ale funcției există și sunt diferite. ◊ D. de speța a doua = d., la care, în punctul considerat, cel puțin una dintre cele două limite laterale nu există.