dimensiune sf [At: ASACHI, E. III, 1/2 / P: ~si-u~ / V: (rar) dem~, (înv) ~sie / Pl: ~ni / E: fr dimension, lat dimensio, -onis] 1 Mărime determinată în raport cu o unitate dată, necesară la stabilirea întinderii figurilor și a corpurilor (geometrice). 2 (Fam; îs) A patra ~ Ceva imposibil. 3 (Fam; îas) Ceva neconceput încă de mintea omenească. 4 (Spc) Mărime fizică considerată din punctul de vedere al legăturii dintre unitatea sa de măsură și unitățile mărimilor fundamentale ale unui sistem de unități de măsură. 5 Proporție. 6 Importanță. modificată

DIMENSIUNE, dimensiuni, s. f. 1. Lungime de segment de dreaptă care determină, singură sau împreună cu altele, întinderea unei figuri geometrice sau a unui corp. Dimensiunile unui corp sînt: lungimea, lățimea și înălțimea. ▭ Ca și cum un imens compas i-ar fi tras dimensiunile, lacul se află înscris într-o circumferență perfectă. BOGZA, C. O. 168. Aveau toate dimensiuni la fel: cutioare de un sfert de kilogram. PAS, Z. I 91. ◊ Expr. (Familiar) A patra dimensiune = ceva imposibil, ceva ce n-a fost încă descoperit, ceva neconceput încă de mintea noastră. Erai, băiete, prost, Și roata pentru tine-a fost A patra dimensiune! COȘBUC, P. I 274. 2. Mărime, măsură, proporție. [În «Nunta Zamfirei»] e o adevărată nuntă țărănească, numai proporțiile îi sînt mărite... pînă la dimensiuni epice. GHEREA, ST. CR. III 316. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte și toate celea din ea scăzute în analogie. EMINESCU, N. 31. – Pronunțat: -si-u-. - Variantă: (învechit) dimensie (CARAGIALE, O. I 291) s. f.

DIMENSIUNE s.f. 1. Întindere care poate fi măsurată. ♦ (Fiz.) Număr care exprimă legătura dintre o unitate derivată și unitățile fundamentale din care derivă. 2. Mărime, întindere, proporție. [Pron. -si-u-. / cf. lat. dimensio, fr. dimension].

DIMENSIUNE s. f. 1. întindere care poate fi măsurată. 2. număr care exprimă legătura dintre o unitate derivată și unitățile fundamentale din care derivă. 3. mărime, întindere, proporție. ♦ a patra ~ = ceva imposibil. (< fr. dimension, lat. dimensio)

DIMENSIUNE ~i f. 1) Orice mărime care poate fi măsurată. 2) fig. Număr care exprimă legătura dintre o unitate derivată și unitățile fundamentale din care derivă. ◊ A patra ~ fapt inexistent, imposibil. [Art. dimensiunea; G.-D. dimensiunii; Sil. -si-u-] /<fr. dimension, lat. dimensio, ~onis

dimensiune f. întinderea unui corp în toate sensurile: lungime, lărgime și înălțime sau adâncime.

* dimensiúne f. (lat. diménsio, -ónis, d. mensus, măsurat. V. imens, măsură). Mărime, întindere a lucrurilor: sînt treĭ dimensiunĭ: lungimea, grosimea saŭ lățimea și înălțimea saŭ adîncimea. Fig. A lua dimensiunĭ (saŭ properțiunĭ) marĭ, a se mărĭ, a ajunge departe: războiŭ luase dimensiunĭ colosale.

demensiune sf vz dimensiune

dimensie sf vz dimensiune

DIMENSIE s. f. v. dimensiune.

dimensiune (desp. -si-u-) s. f., g.-d. art. dimensiunii; pl. dimensiuni

dimensiune (-si-u-) s. f., g.-d. art. dimensiunii; pl. dimensiuni

dimensiune s. f. (sil. -si-u-), g.-d. art. dimensiunii; pl. dimensiuni

dimensiune (i-u)

DIMENSIUNE s. 1. mărime, măsură, proporție, (înv.) mărie, mărire, (fam.) calibru. (Are o ~ mare.) 2. v. format. 3. volum, (fam.) gabarit. (X are o ~ apreciabilă.)

DIMENSIUNE s. 1. mărime, măsură, proporție, (înv.) mărie, mărire, (fam.) calibru. (Are o ~ mare.) 2. format, mărime. (Carte de ~ mare.) 3. volum, (fam.) gabarit. (X are o ~ apreciabilă.)

DIMENSIUNE. Subst. Dimensiune, mărime, măsură, gabarit, parametru. Lungime, întindere, extindere, extensiune. Înălțime, altitudine, cotă, nivel. Lățime, lărgime, cuprindere, deschidere, amplitudine. Îngustime, strîmtime (rar), strîmtoare. Adîncime, afundătură (rar), afundiș (rar), afunzime (rar), profunzime. Volum, capacitate. Spațiu, distanță, interval. Suprafață; amploare, vastitate, nemărginire, nemargine (rar). Mărire, creștere, amplificare. Lărgire, lățire; întindere, lungire. Adîncire. Micșorare, descreștere, scurtare, îngustare, diminuare. Măsură, măsurare, măsurătoare; unitate de măsură. Adj. Mare, voluminos, vast, amplu, nemărginit, imens, gigantic, gigantesc (livr.), colosal. Lung, întins, extins. Înalt, înălțat. Larg, lărgit, lățit. Adînc, profund, afund. Mic, micșorat, micuț (dim.), microscopic, pitic, minuscul, liliputan, liliput (rar). Scurt, scurticel (dim.). Îngust, îngustat, strîmt, strîmticel (dim.), strîmtuț. Măsurat, determinat. Vb. A avea o dimensiune (mărime, volum), a măsura, a cuprinde. A se întinde (a se prelungi) pînă la..., a avea capacitatea de.... A măsura (a determina) mărimea (capacitatea, volumul). A se mări, a se amplifica, a crește, a se lungi, a se prelungi, a se extinde, a se întinde. A se înălța, a crește, a se ridica. A se lăți, a se lărgi. A se adînci. A se micșora, a se face mai mic, a se diminua, a descrește; a se scurta; a se îngusta. Adv. În lungime, în înălțime, în lățime, în lung și în lat, de sus în jos, de-a lungul, de-a latul, în (de-a) curmezișul, în lungiș și (și-n) curmeziș; (de) jur împrejur, jur prejur (rar); în profunzime, în adîncime. V. adîncime, depărtare, înălțime, lățime, lungime, măsurare, micime, statură.

oblică, dimensiune ~. Termenul desemnează atât incidența obiectelor sonore* pe cele două axe (verticală – a frecvențelor* și orizontală – a timpului) într-un plan înclinat care urmează un traseu cu limitele și direcțiile grav-acut sau acut-grav, ori un „desen” (în cazul general de unison*) repartizat mai multor voci (2) ale căror intrări (1) (sau ieșiri) se produc succesiv, realizând două aspecte grafice de bază ce țin în special de ritmul muzical: ↗ și ↘ de unde rezultă combinații (multiple), de două, trei, patru etc., comtururi (respectiv două ^↗_↘ și ^↘_↗ etc.) cât și un mijloc de expresie prin care se poate produce o stare de tensiune, prin acumulări sau rarefieri de obiecte sonore (voci, instrumente* etc.) implicând densitatea și dinamica muzicală. Apariția o. este posibilă în toate categoriile sintactice [v. sintaxă (2)], dar în decursul istoriei muzicii a fost utilizată cu precădere în monodie* (traseu melodic ascendent, descendent, ce tinde spre un punct de maximă expresie, acut sau grav) și polifonie* (desfășurarea pe diagonală în polif. latentă, intrările succesive de voci în stilul fugato*, stilul imitativ* generând planuri de evoluție în diagonală ascendentă, descendentă sau în evantai* etc., toate acestea practicate îndeosebi de compozitorii barocului*). Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 au reintrodus o. cu funcție importantă în compoziție* datorită tendinței de geometrizare și a preocupării pentru grafismul partiturii*. Astfel, o. este tot mai prezentă în omografie, eterofonie*, textură*, fiind folosită atât în realizarea simetriilor* cât și a tensiunilor sonore (prin acumulare și rarefiere). În acest sens, au apărut fragmente muzicale ce urmăresc o. în lucrări de A. Honegger, P. Hindemith (prin mișcarea contrară a unor acorduri* – deci omofonie); în procedeul Klangfarbenmelodie* utilizat de A. Schönberg, A. Webern etc. (distribuția pe diagonală – un aspect nou al polif. serialiștilor, remarcată de P. Boulez), în lucrări de K. Penderecki, W. Lutosławski etc. (ce vizează diferite simetrii sonore) în texturile lui Xenakis (pante de glissando* etc.), în coralurile omofone cu intrări succesive ale lui W.G. Berger, sau în scriiturile imediate (ce îmbină mai multe categorii sintactice) ale lui A. Stroe, cu mențiunea că există câteva lucrări ale acestui compozitor în care o. joacă un rol hotărâtor în desemnarea traseelor muzicale (Canto I: traseu grav-acut; Canto II: traseu acut-grav – exemple de formă muzicală pe o o. și Arcade; o. prin vectori melodici determinați de un algoritm); o. apare în multe alte lucrări compuse după 1950.