dialogism sns [At: PROT. – POP., N. D. / P: di-a~ / E: fr dialogisme] (Rar) Întrebuințare (cu artă) a dialogului (4) în expunerea ideilor, sentimentelor etc.

DIALOGISM s.n. (Rar) Arta dialogului; întrebuințarea dialogului în expunerea ideilor, sentimentelor etc. [Pron. di-a-. / < fr. dialogisme].

DIALOGISM s. n. arta dialogului; întrebuințarea dialogului în expunerea ideilor, a sentimentelor etc. (< fr. dialogisme)

* dialogízm n., pl. e (vgr. dialogismós). Ret. Formă dialogică.

dialogism s. n. (sil. di-a-)

dialogism (fr. dialogisme „arta dialogului”), întrebuințarea dialogului în expunerea ideilor, sentimentelor etc.; este o figură care se realizează numai în planul compozițional, ca mod de expunere, cu două aplicații (P): a) în orice text narativ (schiță, nuvelă, roman etc.), unde dialogul este sub ordonat narațiunii propriu-zise, sau într-unul liric, în care este vorba de personificarea naturii (ex. Revedere de Eminescu), sau în textul dramatic, unde constituie schema compozițională exclusivă; b) în schițe sau expuneri dezvoltate non-narative care dezbat anumite teme abstracte și unde, de obicei, unul din personajele dialogului este însuși autorul, iar celălalt este unul nedeterminat, ce poate fi chiar cititorul (ex. Cronica optimistului, de G. Călinescu, unele articole ale lui Gr. Moisil; de asemenea, unele dezbateri în care narațiunea propriu-zisă nu are loc, iar personajele, indicate uneori chiar cu nume propriu, apar ca simpli parteneri ai convorbirii nu ca croi ai unei acțiuni epice; ex. Banchetul lui Platon și Dialog pentru începutul limbii române, între nepot și unchi de Petru Maior). Sin. sermocinație.