13 definiții pentru diacon

diácon sm [At: CORESI, EV. 180 / V: (reg) dea~ / P: di-a~ / Pl: ~i / E: vsl диꙗконъ] 1 Membru al clerului aflat pe prima treaptă a ierarhiei preoțești. 2 Rang ocupat de un diacon (1) în ierarhia preoțească.

În original, etimol. vsl a cuv., posibil scrisă greșit: дꙗконъ. Vezi și etimol. vsl a cuv. „diac” și „diaconic” - LauraGellner

DIÁCON, diaconi, s. m. Membru al clerului hirotonit în prima treaptă a ierarhiei bisericești. [Pr.: di-a-] – Din sl. dijakonŭ.

DIÁCON, diaconi, s. m. Membru al clerului aflat pe prima treaptă a ierarhiei preoțești. [Pr.: di-a-] – Din sl. dijakonŭ.

DIÁCON, diaconi, s. m. Membru al clerului, din prima treaptă a ierarhiei preoțești. Diaconii au ridicat cădelnițele. GALACTION, O. I 75. Blagoslovea pe diacon la slujbă. CREANGĂ, A. 140. – Pronunțat: di-a-. – Accentuat și: diacón.

diácon (di-a-) s. m., pl. diáconi

diácon s. m. (sil. dia-), pl. diáconi

diácon (diáconi), s. m. – Membru al clerului aflat pe prima treaptă a ierarhiei bisericești. Gr. διάϰονος (Murnu), în parte prin intermediul sl. dijakonŭ (Vasmer, Gr., 52). – Der. diaconar, s. n. (înv., liturghier); diaconeasă, (femeie în slujba bisericii); diaconesc, adj. (de diacon); arhidiacon, s. m. (prim diacon).

DIÁCON ~i m. Slujitor al cultului aflat pe prima treaptă a ierarhiei preoțești. [Sil. di-a-] /<sl. dijakonu

diacon m. întâiul grad de jos în sus în ierarhia bisericească: diaconul e subordonat preotului. [Gr. mod. DIÁKONOS].

diácon și -ón m., voc. diacóne și -oáne (ngr. și vgr. diákonos, de unde și lat. diáconus și fr. diacre; vsl. diĭakonŭ). Primu grad preuțesc. – V. diac, ipo- și arhi-diacon, preut.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

LEON DIACONUL (sec. 10), cronicar bizantin. A participat, alături de împăratul Vasile II, la campania din 986 împotriva bulgarilor. Lucrarea sa „Istoria în 10 cărți” cuprinde perioada anilor 959-976.

PAUL DIACONUL (pe numele adevărat Paolo Varnefrido) (c. 720-c. 799), istoric de origine longobardă. Călugăr benedictin la abația din Monte Cassino. Autorul unei istorii a longobarzilor, cuprinzând perioada dintre anii 568 și 744 și al unei „Istorii a Romei” (continuare a istoriei cu același titlu scrisă de Eutropiu), cuprinzând perioada dintre anii 364 și 553.


Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel.

diácon, diaconi s. m. Membru al clerului ortodox și catolic, atașat direct episcopului, care se află pe prima treaptă a ierarhiei preoțești și care are funcții liturgice mult mai reduse decât în primele secole ale Bis. creștine, rămânând numai în catedralele chiriarhale, la m-ri și la unele bis. din orașe; rolul său principal este rostirea ecteniilor în mijlocul bis. Primul diacon a fost sf. Ștefan, ucis cu pietre. – Din sl. dijakonŭ (‹ gr. diakonos).

Intrare: diacon
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular diacon diaconul
plural diaconi diaconii
genitiv-dativ singular diacon diaconului
plural diaconi diaconilor
vocativ singular
plural