2 intrări

18 definiții

dezrădăcinát, ~ă a [At: N. TEST. (1648), 201r/15 / S și: (înv) desr~ / Pl: ~áți, ~e / E: dezrădăcina] 1 (D. arbori, plante) Smuls din rădăcini. 2 (Fig; d. oameni) Care a părăsit mediul natural, locul de naștere pentru a se muta în alt loc unde se simte străin.

DEZRĂDĂCINÁT, -Ă, dezrădăcinați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre plante) Care a fost scos din pământ cu rădăcină cu tot. 2. Adj., s. m. și f. P. anal. (Persoană) care și-a părăsit locul de naștere și se simte străină. ♦ (Persoană) care nu se poate adapta (la noile condiții de mediu, de viață). – V. dezrădăcina.

DEZRĂDĂCINÁT, -Ă, dezrădăcinați, -te, adj. 1. (Despre plante) Care a fost scos din pământ cu rădăcină cu tot. 2. P. anal. (Despre oameni) Care și-a părăsit locul de naștere și se simte străin în noul loc; care nu se poate adapta (la noile condiții de mediu, de viață). – V. dezrădăcina.

DEZRĂDĂCINÁT, -Ă, dezrădăcinați, -te, adj. (Despre oameni) Care și-a părăsit locul de naștere și se simte străin în noul loc; care nu se poate adapta (la noile condiții de viață).

DEZRĂDĂCINÁT adj. v. înstrăinat, străin.

DEZRĂDĂCINÁT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A DEZRĂDĂCINA. 2) (despre persoane) Care și-a părăsit locul de naștere și nu se poate adapta la noile condiții de trai. /v. a dezrădăcina

dezrădăciná [At: CORESI, EV. 246 / S și: (înv) desr~ / Pzi: ~néz / E: dez- + rădăcina] 1 vt (C. i. arbori, plante) A scoate din pământ cu rădăcină cu tot. 2 vt (Fig, pan) A extirpa. 3 vt A extrage. 4 vr (Fig) A părăsi locul de naștere, mediul natural pentru a se muta în altă parte, într-o ambianță la care nu se poate adapta. 5 vt (Fig; c. i. idei, păreri, deprinderi, credințe etc.) A face să dispară cu desăvârșire Si: a nimici, a desființa, a stârpi. 6 vt (Înv; c. i. oameni) A distruge. 7 vt (Înv) A omorî.

DEZRĂDĂCINÁ, dezrădăcinez, vb. I. Tranz. 1. A scoate o plantă din pământ cu rădăcină cu tot. 2. Fig. A determina dispariția unei idei, a unei deprinderi etc.; a stârpi. – Pref. dez- + [în]rădăcina.

DEZRĂDĂCINÁ, dezrădăcinez, vb. I. Tranz. 1. A scoate o plantă din pământ cu rădăcină cu tot. 2. Fig. A face să dispară cu desăvârșire o idee, o deprindere (rea); a stârpi. – Dez- + rădăcină.

DEZRĂDĂCINÁ, dezrădăcinez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la copaci sau la plante) A scoate din pămînt (cu rădăcini cu tot). Dunărea mare și năvalnică din martie... dezrădăcinează copacii de pe țărm. DUMITRIU, N. 135. Au dezrădăcinat păpurișul, au ridicat mîlul în sus pe costișe, către bătătura bordeiului, și au adus în albia mlaștinii pămînt negru. GALAN, Z. R. 43. Parcă-i vedeam cum tremură și se adună unul lîngă altul mărăcinii dezrădăcinați și dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 78. ◊ (Prin analogie) Mă dusei și, dezrădăcinînd în munte o stîncă uriașă ce-mi căzu la îndemînă, o răsturnai peste capătul priponului ieșit afară din pămînt. HOGAȘ, M. N. 182. ◊ Fig. O singură apucătură denunța oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu reazimul dezrădăcinat. CARAGIALE, M. 42. 2. Fig. (Cu privire la idei, convingeri, deprinderi) A face să dispară cu desăvîrșire; a stîrpi. [Antioh Cantemir] socoti că cel mai sigur mijloc de a dezrădăcina oarecare prejudețe era de a le arăta cît sînt ele de ridicole și că rușinea va isprăvi mai lesne aceea ce nu putea săvîrși dreapta judecată. NEGRUZZI, S. II 146. ◊ Refl. Greu... se dezrădăcinează obiceiurile și năravurile vechi. CARAGIALE, O. II 334.

dezrădăciná (a ~) vb., ind. prez. 3 dezrădăcineáză

dezrădăciná vb., ind. prez. 1 sg. dezrădăcinéz, 3 sg. și pl. dezrădăcineáză

DEZRĂDĂCINÁ vb. (livr.) a eradica. (A ~ un arbore.)

A dezrădăcina ≠ a înrădăcina

A DEZRĂDĂCINÁ ~éz tranz. 1) (copaci, plante) A scoate din pământ cu rădăcină cu tot. 2) fig. (idei, deprinderi etc.) A face să nu mai existe; a distruge complet; a stârpi; a extirpa; a extermina. /dez- + rădăcină

dezrădăcinéz v. tr. Scot din rădăcină: a desrădăcina un copac. Fig. Scot, stîrpesc: a desrădăcina vițiu.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

dezrădăcinát adj. v. ÎNSTRĂINAT. STRĂIN.

DEZRĂDĂCINÁ vb. (livr.) a eradica. (A ~ un arbore.)

Intrare: dezrădăcinat
dezrădăcinat adjectiv
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dezrădăcinat dezrădăcinatul dezrădăcina dezrădăcinata
plural dezrădăcinați dezrădăcinații dezrădăcinate dezrădăcinatele
genitiv-dativ singular dezrădăcinat dezrădăcinatului dezrădăcinate dezrădăcinatei
plural dezrădăcinați dezrădăcinaților dezrădăcinate dezrădăcinatelor
vocativ singular
plural
Intrare: dezrădăcina
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dezrădăcina dezrădăcinare dezrădăcinat dezrădăcinând singular plural
dezrădăcinea dezrădăcinați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) dezrădăcinez (să) dezrădăcinez dezrădăcinam dezrădăcinai dezrădăcinasem
a II-a (tu) dezrădăcinezi (să) dezrădăcinezi dezrădăcinai dezrădăcinași dezrădăcinaseși
a III-a (el, ea) dezrădăcinea (să) dezrădăcineze dezrădăcina dezrădăcină dezrădăcinase
plural I (noi) dezrădăcinăm (să) dezrădăcinăm dezrădăcinam dezrădăcinarăm dezrădăcinaserăm, dezrădăcinasem*
a II-a (voi) dezrădăcinați (să) dezrădăcinați dezrădăcinați dezrădăcinarăți dezrădăcinaserăți, dezrădăcinaseți*
a III-a (ei, ele) dezrădăcinea (să) dezrădăcineze dezrădăcinau dezrădăcina dezrădăcinaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)