2 intrări

21 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

dedús1 sn [At: MDA ms / Pl: (nob) ~uri / E: deduce] 1-2 Deducție (1-2). 3 Deducere (3). 4 (Înv) Scădere. 5 (Îvr) Deducere (5).

dedús2, -ă a [At: PROT.-POP., N. D. / Pl: ~úși, ~e / E: deduce) 1-2 (D. idei, principii) Stabilit prin deducție (1-2). 3 (Îvr; d. cuvinte) Derivat. 4 (Îvr) Care este urmare a unui fapt.

DEDÚS, -Ă, deduși, -se, adj. (Despre idei, principii) Stabilit prin deducție. – V. deduce.

DEDÚS, -Ă, deduși, -se, adj. (Despre o idee, un principiu) Stabilit prin deducție. – V. deduce.

DEDÚS, -Ă, deduși, -se, adj. (Despre o idee, un principiu) Stabilit prin deducție, obținut ca o concluzie.

dedúce vt [At: IORGOVICI, O. 46 / Pzi: ~dúc / E: lat deducere] 1-2 (A deriva o judecată particulară sau) un fapt dintr-o judecată generală, dintr-un alt fapt. 3 A trage o concluzie pe calea deducției, din două sau mai multe premise. 4 (Înv) A scădea. 5 (Îvr) A evolua către o anumită urmare.

DEDÚCE, dedúc, vb. III. Tranz. 1. A deriva, a desprinde o judecată particulară din alta generală sau un fapt din altul; a trage o concluzie, pe calea deducției, din două sau mai multe premise. 2. (Fin.) A scădea din veniturile unei persoane fizice sau juridice o anumită sumă, din diferite motive. – Din lat. deducere. Cf. fr. déduire.

DEDÚCE, dedúc, vb. III. Tranz. A deriva, a desprinde o judecată particulară din alta generală sau un fapt din altul; a trage o concluzie, pe calea deducției, din două sau mai multe premise. – Din lat. deducere. Cf. (pt. sens) fr. déduire.

DEDÚCE, dedúc, vb. III. Tranz. A deriva, a desprinde o judecată particulară din alta mai generală sau un fapt din altul, a ajunge la o concluzie, a trage o concluzie. După ce stabili punctele cardinale, deduse că steaua strălucea deasupra apusului. GALACTION, O. I 615. Se putea deduce de la prima vedere că a mîncat dulceață. C. PETRESCU, Î. II 154.

dedúce (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dedúc, 1 pl. dedúcem, 2 pl. dedúceți; imper. 2 sg. dedú, neg. nu dedúce; part. dedús

DEDÚCE vb. (livr.) a prezuma, (înv.) a cunoaște. (Ce ~ de aici?)

DEDÚCE vb. III. tr. A desprinde o judecată particulară dintr-o judecată generală; a trage o concluzie (pe calea deducției). [P.i. dedúc. / < lat. deducere, cf. fr. déduire].

DEDÚCE vb. tr. a face o deducție. (< lat. deducere, după fr. déduire)

dedúce (dedúc, dedús), vb. – A trage o concluzie. Format pe baza fr. déduire, plecîndu-se de la duce.Der. deducți(un)e, s. f., din fr. déduction; deductiv, adj., din fr. déductif.

A DEDÚCE dedúc tranz. (concluzii) A desprinde prin deducție. /<lat. deducere

deduce v. 1. a scădea o sumă dintr’alta; 2. a trage o consecință dintr’un principiu.

*dedúc, -dús, a -dúce v. tr. (lat. de-dúcere. V. duc). Sustrag, scot o sumă dintr’alta: a deduce cheltuĭelile făcute. Conclud, trag o consecŭență: dacă tremurĭ, deduc că ți-e frig.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DEDÚCE vb. (înv.) a cunoaște. (Ce ~ de aici?)

Intrare: deduce
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) deduce deducere dedus deducând singular plural
dedu, deduce deduceți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) deduc (să) deduc deduceam dedusei dedusesem
a II-a (tu) deduci (să) deduci deduceai deduseși deduseseși
a III-a (el, ea) deduce (să) dedu deducea deduse dedusese
plural I (noi) deducem (să) deducem deduceam deduserăm deduseserăm, dedusesem*
a II-a (voi) deduceți (să) deduceți deduceați deduserăți deduseserăți, deduseseți*
a III-a (ei, ele) deduc (să) dedu deduceau deduseră deduseseră
Intrare: dedus
dedus adjectiv
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dedus dedusul dedu dedusa
plural deduși dedușii deduse dedusele
genitiv-dativ singular dedus dedusului deduse dedusei
plural deduși dedușilor deduse deduselor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)