CVINTĂ², cvinte, s. f. (Muz.) Intervalul de cinci trepte într-o gamă diatonică. – Din it. quinta.

CVINTĂ¹, cvinte, s. f. 1. (La scrimă) A cincea dintre cele opt poziții principale de apărare. 2. Formație de cinci cărți consecutive, de aceeași culoare, la jocul de cărți. 3. Acces prelungit de tuse violentă. [Var.: chintă s. f.] – Din fr. quinte.

cvintă sf [At: ȘINCAI, HR. III, 82 / V: cui~, chi~, qui~ / Pl: ~te / E: lat fr quinte] 1 (Nob) Dare constând în a cincea parte din recoltă. 2 (Muz) Interval între cinci note consecutive. 3 (Ljc; îf chi~) Suită de cinci cărți în ordine descrescândă. 4 (Îs) Chintă regală Cvintă (3) În care toate cărțile sunt de aceeași culoare. 5 (Iuz) Lână cu firul cu diametrul de 60-80 mm. 6 (Îf chi~) Acces prelungit de tuse violentă. corectat(ă)

CVINTĂ, cvinte, s. f. 1. (Muz.) Intervalul dintre cinci note consecutive. 2. (La scrimă) A cincea dintre cele opt poziții principale de apărare. 3. Formație de cinci cărți consecutive, de aceeași culoare, la jocul de cărți. 4. (În forma chintă) Acces prelungit de tuse violentă. [Var.: chintă s. f.] – Din it. quinta, fr. quinte.

CVINTĂ, cvinte, s. f. (Muz.) Intervalul dintre cinci note consecutive. Intervalul dintre «do» și «sol» alcătuiește o cvintă.

CVINTĂ s.f. 1. (Muz.) Interval de cinci note consecutive. 2. A cincea poziție principală de apărare la scrimă. 3. Formație de cinci cărți consecutive (de aceeași culoare) la jocul de cărți. 4. Acces de tuse violent și prelungit. [Var. chintă, cuintă s.f. / < it. quinta, cf. fr. quinte].

CVINTĂ s. f. 1. (muz.) interval de cinci trepte într-o gamă diatonică. 2. acces prelungit de tuse violentă. (< it. quinta, fr. quinte)

chintă² sf [At: DA / Pl: ~te / E: fr quinte] Figură la jocul de pocher formată din 5 cărți în ordine crescătoare (de la 7-12 chinta de valet, 8-13 chinta de damă etc.).

chintă¹ sf vz cvintă

cuintă sf vz cvintă

* CHINTĂ (pl. -te.) sf. 1 🎼 Interval între cinci note consecutive. Ex: do – sol sau sol-do ¶ 2 ♠️ Cinci cărți consecutive de aceeași coloare sau de colori diferite (🖼 1119) ¶ 3 ⚔️ Numele uneia din cele opt parade simple, la scrimă (🖼 1120) [fr. quinte].

CHINTĂ s.f. v. cvintă.

CUINTĂ s.f. v. cvintă.

CHINTĂ s. f. 1. a cincea poziție de apărare la scrimă. 2. formație de cinci cărți consecutive de aceeași culoare la jocul de cărți. (< fr. quinte)

CHINTĂ ~e f. 1) muz. Interval dintre două sunete ale gamei la distanță de cinci trepte. 2) (la jocul de cărți) Formație de cinci cărți consecutive și de aceeași culoare. /<it. quinta, fr. quinte

*chíntă f., pl. e (lat. quintus, quinta, al cincilea, a cincea). Muz. Interval de cincĭ note consecutive. La jocu de cărțĭ, serie de cincĭ cărțĭ consecutive de aceĭașĭ coloare. La scrimă a cincea pozițiune în gardă.

cvintă (interval muzical) s. f., g.-d. art. cvintei; pl. cvinte

!cvintă¹/chintă (figură de scrimă, acces de tuse) s. f., g.-d. art. cvintei/chintei; pl. cvinte/chinte

cvintă² (interval muzical) s. f., g.-d. art. cvintei; pl. cvinte

cvintă (muz.) s. f., g.-d. art. cvintei; pl. cvinte

cvintă

!chintă (acces de tuse; figură la scrimă; la jocul de cărți) s. f., g.-d. art. chintei; pl. chinte

chintă v. cvintă¹

chintă (sport) s. f., pl. chinte

chintă.

chintă (chinte), s. f. – 1. Intervalul dintre cinci note muzicale consecutive. – 2. Atac de tuse. – 3. La jocul de cărți, formație de cinci cărți consecutive de aceeași culoare. – Var. (înv.) cvintă. Lat. quinta (sec. XIX); fr. quinte. – Der. chintet, s. n., din fr. quintette; chintesență (var. greșită chintezență), s. f. din fr. quintessence, var. datorată tendinței de a pronunța ca z, s intervocalic din ss, cf. vitesse › viteză.

cvintă (quintă) (< lat. quintus, -a, um „al cincelea, a cincea”), interval* de cinci trepte* într-o gamă* diatonică*. C. perfectă este c. care, pornind de la sunetul de bază (tonică*, finalis*), numără trei tonuri* și un semiton diatonic (ex.: într-o gamă de do, do-sol). C. mărită, rezultă din mărimea c. perfecte cu un semiton cromatic (ex.: do-sol diez; în gama minoră* armonică c. mărită apare pe treapta a treia: în la minor armonic: do-sol diez). C. micșorată rezultă din micșorarea c. perfecte cu un semiton cromatic (ex.: do-sol bemol); în gama cromatică temperată c. micșorată este egală, prin enarmonie (2), cu cvarta mărită (tritonul*). Denumirea de c., fără nici o altă specificare, se referă la c. perfectă. ♦ În gama pitagoreică, c. avea valoarea de 3/2, valoare (raport) exprimând sunetul produs de vibrarea unei treimi a coardei monocordului*. Aceeași valoare a fost păstrată și în ev. med. și Renaștere* (Zarlino). În seria armonicelor* superioare, c. ocupă locul al doilea, după octavă*, cu valoarea 2/3 (inversul lungimii coardei). În sistemul temperat, c. are valoare 1,498 (în numere zecimale) sau 7.000 (în cenți*). Caracterul „primar” al c., ca interval rezultat dintr-un raport matematic, simplu sau produs pe a doua treaptă a fenomenului armonicelor*, joacă un rol primordial în toate culturile muzicale în stabilirea sistemelor (II) intonaționale, fiind implicată atât în consonanțele* naturale, „inconștiente” ce regizează cântul vocal cât și în tehnica instr., unde raporturile simple în lungimea corzilor și a tuburilor sonore conduc la soluții firești. Cu o puternică „afinitate tonală” prin pilonul ei fundamental, c. este totuși primul interval diferit de octavă* care oferă prin cele două componente ale sale un element dinamic (pe care nu-l au cele două sunete echivalente ale octavei), element „analizator” și generator, în același timp, de noi intervale. Astfel, în sistemul chinez sau în cel pitagoreic toate intervalele gamei sunt derivate după reduplicări ale c. Pentatonica* este prin excelență un sistem de c. ♦ În conformitate cu teoria ant. a celor trei consonanțe (octava, c. și cvarta), c. a participat la constituirea organum*-ului medieval. A ajuns însă curînd să fie interzisă într-o mișcare paralelă* a vocilor (2) – situație păstrată ca o regulă restrictivă și în armonia (III, 2) clasică, mai puțin în cea contemporană – tocmai datorită stabilității sale tonale, ce crea, pe de o parte, o succesiune de piloni deconcertanți pentru unitatea întregului și anula, pe de altă parte, prin prea slaba diferențiere a pilonului superior, una dintre partidele* polif. V. cercul cvintelor.

cercul cvintelor, dispunere a sunetelor sistemului muzical pe un cerc sau o spirală la un interval de cvintă*. Această imagine a c., ce acoperea sistemul diatonic* antic, corespundea și concepției pitagoreice de obținere a tuturor intervalelor din reduplicarea cvintei. În acest din urmă caz, c. devenea într-adevăr o spirală deschisă, deoarece din reduplicarea a 12 cvinte peste 7 octave (de ex. la locul de întâlnire a sunetelor fa și mi diez) lua naștere un interval foarte mic (coma* pitagoreică). În sistemul egal temperat*, diferența aceasta nu există (fiecare cvintă fiind „corectată” cu 1/12 din valoarea ei), c. păstrându-și totuși aceeași imagine de spirală pentru a facilita ilustrarea enarmoniei (2) tonalităților (2). Denumit pentru sistemul temperat și cadran tonal, c. arată ordinea crescătoare a diezilor* (spre dreapta) și a bemolilor* (spre stânga) pentru tonalitățile majore și paralelele lor minore, „enarmoniile” însemnând, de fapt, tocmai această dualitate grafică (diezi-bemoli) a tonalităților armonic-sinonime.

fagot în cvintă v. fagottino.

a avea o chintă spartă expr. (intl.) 1. a nu avea logistica necesară pentru executarea unei acțiuni ilicite. 2. a nu dispune de suficienți oameni pentru desfășurarea unei acțiuni ilicite

a intra la chintă spartă expr. (intl.) a găsi omul sau obiectul care-i lipsea cuiva.

chintă, chinte s. f. (șc.) nota cinci.

chintă spartă expr. 1. (cărt.) suită de cinci cărți din care lipsește una. 2. (intl.) ghinion. 3. (intl.) acțiune fără șanse de reușită.