9 definiții pentru cumințenie

CUMINȚÉNIE s. f. 1. Calitatea de a fi cuminte, purtare bună; seriozitate, cuminție. 2. Înțelepciune, deșteptăciune. ♦ Prevedere, prudență. – Cuminte + suf. -enie.

CUMINȚÉNIE s. f. 1. Calitatea de a fi cuminte, purtare bună; seriozitate, cuminție. 2. Înțelepciune, deșteptăciune. ♦ Prevedere, prudență. – Cuminte + suf. -enie.

CUMINȚÉNIE s. f. 1. Purtare de om așezat, seriozitate. Alte dăți auzeau din poartă gura horii; acum o găsiră tăcută, de o neobicinuită cumințenie. VLAHUȚĂ, O. A. III 153. 2. Deșteptăciune, înțelepciune; prudență. Lică... mai mult se bizuia pe chiar a sa cumințenie. SLAVICI, O. I 174. – Pronunțat: -ni-e.

cumințénie (-ni-e) s. f., art. cumințénia (-ni-a), g.-d. cumințénii, art. cumințéniei

cumințénie s. f. (sil. -ni-e), art. cumințénia (sil. -ni-a), g.-d. cumințénii, art. cumințéniei

CUMINȚÉNIE s. 1. v. ascultare. 2. v. chibzuială.

CUMINȚÉNIE f. 1) Comportare a copilului sau a omului cuminte. 2) Judecată sănătoasă; deșteptăciune. /a (se) cuminți + suf. ~enie

cumințénie f. (d. cuminte). Prudență, înțelepcĭune.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CUMINȚÉNIE s. 1. ascultare, docilitate, supunere, (livr.) obediénță, (rar) cumințíe, sumisiúne, supușénie, (înv.) ascultămî́nt, plecăciúne, subordináție. 2. chibzuială, chibzuință, chibzuire, cumpăt, cumpătare, înțelepciune, judecată, măsură, minte, moderație, rațiune, socoteală, socotință, tact, (livr.) continénță, (rar) cumințíe, ponderáție, temperánță, (pop.) scumpătáte, (înv. și reg.) sfat, (înv.) sămăluíre, socoátă, tocmeálă, (fam.) schépsis, (fig.) cumpăneálă, cumpăníre. (Procedează cu multă ~.)

Intrare: cumințenie
cumințenie substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cumințenie cumințenia
plural
genitiv-dativ singular cumințenii cumințeniei
plural
vocativ singular
plural