copulativ, ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~i, ~e / E: fr copulatif, lat copulativus] 1 (D. conjuncții) Care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel. 2 (Grm; îs) Verb ~ Verb care intră în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura dintre subiect și numele predicativ. 3 (Grm; îs) Propoziție ~ă Propoziție, legată de coordonata ei printr-un raport de asociere în interiorul unei fraze. 4 (Log; d. judecăți afirmative) Care are mai multe subiecte legate de același predicat.

COPULATIV, -Ă, copulativi, -e, adj. 1. (Despre conjuncții) Care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel. Cele mai obișnuite conjuncții copulative sînt «și» și «nici». ◊ Verb copulativ = verb care intră în alcătuirea predicatului nominal făcînd legătura între subiect și numele predicativ. Propoziție copulativă = propoziție coordonată, legată de coordonata ei printr-un raport de asociere în interiorul unei fraze. 2. (Logică; despre judecăți afirmative) Care are mai multe subiecte legate de același predicat. Judecata «Leul, tigrul și pantera se hrănesc cu carne» este o judecată copulativă.

COPULATIV, -Ă adj. 1. (Despre conjuncții) Care unește părți de propoziții sau propoziții de același fel. ◊ Verb copulativ = verb auxiliar care leagă subiectul de numele predicativ; propoziție copulativă = propoziție coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei. 2. (Log.; despre judecăți afirmative) Care are mai multe subiecte unite de același predicat. [Cf. lat. copulativus, fr. copulatif].

COPULATIV, -Ă adj. 1. (despre conjuncții) care leagă (părți de) propoziții de același fel. ♦ verb ~ = verb în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura între subiect și numele predicativ; copulă (1); propoziție ~ă = propoziție coordonată legată prin asociere de coordonata ei. 2. (log.; despre judecăți afirmative) care are mai multe subiecte legate de același predicat. (< fr. copulatif, lat. copulativus)

COPULATIV ~ă (~i, ~e) 1): Conjuncție ~ă conjuncție care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel. 2): Verb ~ verb lipsit de funcție semantică independentă, care, împreună cu numele predicativ, formează predicatul nominal al propoziției; verb de legătură; copulă. 3) Care are câteva subiecte pe lângă un singur predicat. /<fr. copulatif, lat. copulativus

copulativ a. care servă a lega: propozițiune copulativă.

*copulatív, -ă adj. (lat. copulativus). Gram. Care servește să lege cuvintele orĭ membrele propozițiuniĭ, ca conjuncțiunea și.

copulativ adj. m., pl. copulativi; f. copulativă, pl. copulative

copulativ adj. m., pl. copulativi; f. copulativă, pl. copulative

copulativ adj. m., pl. copulativi; f. sg. copulativă, pl. copulative

VERB COPULATIV s. (GRAM.) copulă.

COPULATIV, -Ă adj. (cf. lat. copulativus, fr. copulatif): în sintagmele conjuncție coordonatoare copulativă, funcție copulativă, locuțiune conjuncțională coordonatoare copulativă, interjecție copulativă, propoziție copulativă și verb copulativ (v.).