10 definiții pentru contondent

contondént, ~ă a [At: ARDELEANU, P. 100 / V: ~tun~ / Pl: ~nți, ~e / E: fr contondant] 1 (D. obiecte, corpuri) Care provoacă contuzii prin lovire. 2 (Gmț; îs) Argumente ~e Bătaie.

CONTONDÉNT, -Ă, contondenți, -te, adj. (Despre obiecte, corpuri) Ale cărui lovituri provoacă contuzii fără a tăia sau a sângera; tare. – Din fr. contondant.

CONTONDÉNT, contondente, adj. (Despre obiecte, corpuri) Tare, ale cărui lovituri provoacă contuzii fără a tăia sau a sângera. – Din fr. contondant.

CONTONDÉNT, contondente, adj. n. (În expr.) Corp contondent = corp tare, ale cărui lovituri strivesc țesuturile.

contondént adj. m., pl. contondénți; f. contondéntă, pl. contondénte

contondént adj. m., pl. contondénți; f. sg. contondéntă, pl. contondénte

CONTONDÉNT, -Ă adj. (Despre obiecte, corpuri) Tare, cu care se poate lovi fără a tăia. [Cf. fr. contodant].

CONTONDÉNT, -Ă adj. (despre obiecte) tare, care provoacă contuzii fără a tăia. (< fr. contondant)

*contundént, -ă adj. (lat. contúndens, -éntis, d. con-túndere, a lovi. V. contuziune). Jur. Care strivește lovind, ca bastonu, cĭocanu ș. a. Opusu luĭ e tăĭetor orĭ împungător. – Fals contondent (fr. contondant).

Intrare: contondent
contondent adjectiv
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular contondent contondentul contondentă contondenta
plural contondenți contondenții contondente contondentele
genitiv-dativ singular contondent contondentului contondente contondentei
plural contondenți contondenților contondente contondentelor
vocativ singular
plural