CONTONDENT, -Ă, contondenți, -te, adj. (Despre obiecte, corpuri) Ale cărui lovituri provoacă contuzii fără a tăia sau a sângera; tare. – Din fr. contondant.

contondent, ~ă a [At: ARDELEANU, P. 100 / V: ~tun~ / Pl: ~nți, ~e / E: fr contondant] 1 (D. obiecte, corpuri) Care provoacă contuzii prin lovire. 2 (Gmț; îs) Argumente ~e Bătaie.

CONTONDENT, contondente, adj. (Despre obiecte, corpuri) Tare, ale cărui lovituri provoacă contuzii fără a tăia sau a sângera. – Din fr. contondant.

CONTONDENT, contondente, adj. n. (În expr.) Corp contondent = corp tare, ale cărui lovituri strivesc țesuturile.

CONTONDENT, -Ă adj. (Despre obiecte, corpuri) Tare, cu care se poate lovi fără a tăia. [Cf. fr. contodant].

CONTONDENT, -Ă adj. (despre obiecte) tare, care provoacă contuzii fără a tăia. (< fr. contondant)

*contondént, V. contundent.

contundent, ~ă a vz contondent

contundent a. ce rănește prin strivire, ce face contuziuni (cu un ciocan, baston).

*contundént, -ă adj. (lat. contúndens, -éntis, d. con-túndere, a lovi. V. contuziune). Jur. Care strivește lovind, ca bastonu, cĭocanu ș. a. Opusu luĭ e tăĭetor orĭ împungător. – Fals contondent (fr. contondant).

contondent adj. m., pl. contondenți; f. contondentă, pl. contondente

contondent adj. m., pl. contondenți; f. contondentă, pl. contondente

contondent adj. m., pl. contondenți; f. sg. contondentă, pl. contondente

contondent.