2 intrări

14 definiții

cónică s. f., g.-d. art. cónicei; pl. cónice

CÓNICĂ s.f. Curbă plană rezultată din intersecția unui con cu un plan. [< fr. conique].

CÓNICĂ ~ce f. Curbă geometrică rezultată din intersecția unui con circular cu un plan. /<fr. conique

cónic, ~ă [At: CULIANU, C. 136 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr conique] 1 a Care are forma unui con2. 2 Privitor la con2. 3 sf Curbă rezultată din intersectarea unui con2 circular cu un plan.

CÓNIC, -Ă, conici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care are forma unui con2, privitor la con2. 2. S. f. Curbă rezultată din intersectarea unui con2 circular cu un plan. – Din fr. conique.

CÓNIC, -Ă, conici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care are forma unui con2, privitor la con2. 2. S. f. Curbă rezultată din intersectarea unui con2 circular cu un plan. – Din fr. conique.

CÓNIC, -Ă, conici, -e, adj. Care are forma unui con. Figură conică. Rădăcina conică a morcovului.

cónic adj. m., pl. cónici; f. cónică, pl. cónice

cónic adj. m., pl. cónici; f. sg. cónică, pl. cónice

CÓNIC, -Ă adj. În formă de con. [< fr. conique].

CÓNIC, -Ă I. adj. în formă de con, referitor la con. II. s. f. curbă rezultată prin intersecția unei suprafețe conice cu un plan. (< fr. conique)

CÓNIC ~că (~ci, ~ce) Care are formă de con. /<fr. conique

*cónic, -ă adj. (vgr. konikós). De forma conuluĭ.

Intrare: conic
conic adjectiv
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular conic conicul conică conica
plural conici conicii conice conicele
genitiv-dativ singular conic conicului conice conicei
plural conici conicilor conice conicelor
vocativ singular
plural
Intrare: conică
conică
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular conică conica
plural conice conicele
genitiv-dativ singular conice conicei
plural conice conicelor
vocativ singular
plural