10 definiții pentru confucianism

confucianísm sn [At: DEX2 / P: ~ci-a~ / E: fr confucianisme] Doctrină filozofică, etică și social-politică a lui Confucius și a adepților lui.

CONFUCIANÍSM s. n. Doctrina religioasă, morală și filosofică chineză, întemeiată de Confucius. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. confucianisme.

CONFUCIANÍSM s. n. Doctrina filozofică, etică și social-politică a lui Confucius și a urmașilor lui. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. confucianisme.

confucianísm (-ci-a-) s. n.

confucianísm s. n. (sil. -ci-a-)

CONFUCIANÍSM s.n. Curent filozofic-religios apărut în sec. V î.e.n. în China, potrivit căruia soarta omului este determinată de „cer” și care propovăduia respectul și supunerea necondiționată față de cei superiori ca situație socială. [Pron. -ci-a-. / < fr. confucianisme, cf. Confucius – filozof și moralist chinez].

CONFUCIANÍSM s. n. doctrină filozofică și social-politică a lui Confucius și a adepților săi, devenită apoi doctrină religioasă, care susținea că problema conducerii armonioase a societății și a statului este condiționată de perfecționarea propriei personalități. (< fr. confucianisme)

CONFUCIANÍSM n. Doctrină filozofică și social-politică bazată pe învățătura cugetătorului chinez Confucius. [Sil. -ci-a-] /<fr. confucianisme


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CONFUCIANISM (‹ fr., de la n. pr. Confucius) s. n. Doctrină religioasă, etică și filozofică chineză întemeiată de Confucius, în sec. 6 î. Hr. Învățătura confucianistă este sistematizată în patru mari cărți: „Lun yu” (Întreținerile lui Confucius),„Da xue” (Marele studiu), „Zhong yung” (Invariabilitatea în mediu) și „Meng zi” (după numele lui Meng Zi sau Mencius, c. 372-289 î. Hr.; cel mai de seamă reprezentant al c. după Confucius). Acestea sînt respectate cu strictețe în succesiunea ortodoxă; în cea heterodoxă însă, c. a evoluat într-o direcție materialistă (Xun Qin, c. 298-238 î.Hr; Han Fei, c. 280-234 î. Hr.; Li Si, c. 284-208 î. Hr.). După perioada de maximă înflorire din timpul dinastiei Han, cînd a devenit doctrină filozofică, morală și religie oficială în China, c. a căzut în desuetudine sub presiunea daoismului și budismului. În sec. 10, are loc revirimentul c. sub forma doctrinei spiritualiste a neoconfucianismului, care acordă întîietate legii (li) față de materia primordială (qi), din acest raport rezultatînd forma (xun) care determină realitatea fizică. În prezent, c. cunoaște o nouă formă, noul neoconfucianism, o sinteză între c. clasic și curentele filozofice ale Europei occidentale.


Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel.

confucianísm s. n. Doctrină etică, filozofică și social-politică a lui Confucius și a urmașilor săi, constituind un sincretism între cultul naturii și cel al strămoșilor și acordând un mare rol sacrificiilor. Din sec. 2 î. Hr. s-a transformat în doctrină religioasă și s-a menținut ca religie de stat în China până la revoluția din 1911. – Din fr. confucianisme.

Intrare: confucianism
confucianism substantiv neutru
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular confucianism confucianismul
plural
genitiv-dativ singular confucianism confucianismului
plural
vocativ singular
plural