17 definiții pentru concordanță

concordánță sf [At: MAIORESCU, L. 150 / Pl: ~țe / E: fr concordance] 1 Acord. 2 Potrivire. 3 Conformitate. 4 (Grm; îs) ~ța timpurilor Ansamblu de reguli, potrivit cărora se fixează acordul timpului verbului dintr-o propoziție subordonată cu timpul verbului din propoziția regentă. 5 (Glg) Raport dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu. 6 (Bis) Indice cu toate cuvintele Bibliei, cu indicarea paralelă a tuturor locurilor unde se găsesc.

CONCORDÁNȚĂ, concordanțe, s. f. Acord, potrivire. ◊ (Gram.) Concordanța timpurilor = corespondența timpurilor. – Din fr. concordance.

CONCORDÁNȚĂ, concordanțe, s. f. Acord, potrivire. ◊ (Gram.) Concordanța timpurilor = corespondența timpurilor. – Din fr. concordance.

CONCORDÁNȚĂ, concordanțe, s. f. Acord, potrivire, conformitate. Acest tablou e deci în concordanță cu tonul și logica întregii poezii. GHEREA, ST. CR. III 403. ◊ (Ec. pol.) Concordanța obligatorie a relațiilor de producție cu; caracterul forțelor de producție = lege economică obiectivă care acționează în toate orînduirile sociale, potrivit căreia relațiile de producție trebuie șă corespundă cu caracterul forțelor de producție: Sprijinindu-se pe legea economică a concordanței obligatorii a relațiilor de producție cu caracterul forțelor de produc ție, Puterea Sovietică a socializat mijloacele de producție, le-a făcut proprietate a întregului popor și în felul acesta a desființat, sistemul exploatării, a creat formele socialiste de economie. Dacă n-ar fi fost această lege și dacă nu s-ar fi bazat pe ea, Puterea Sovietică n-ar fi putut să-și îndeplinească, sarcina. STALIN, PROBL. EC. 8. I. V. Stalin, dezvoltînd învățătura marxist-leninistă, a dat o formulare nouă și. deosebit de clară legii concordanței obligatorii a relațiilor de producție cu caracterul forțelor de producție, a definit rolul noilor relații de producție ca motor principal și hotărîtor al dezvoltării forțelor de producție, a arătat acțiunea acestei legi obiective în socialism și importanța folosirii ei pentru construirea comunismului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 45. (Gram.) Concordanța timpurilor = ansamblu de reguli după care se fixează timpul verbului din propoziția dependentă, în raport cu timpul verbului propoziției regente.

concordánță s. f., g.-d. art. concordánței; pl. concordánțe

concordánță s. f., g.-d. art. concordánței; pl. concordánțe

CONCORDÁNȚĂ s. 1. coincidență, echivalență, (livr.) congruență. (~ unor elemente.) 2. v. potrivire. 3. acord, conformitate, corespondență, potriveală, potrivire, (livr.) consonanță. (Există o deplină ~ între elementele ansamblului.) 4. v. armonie.

Concordanță ≠ decalaj, discordanță, neconcordanță

CONCORDÁNȚĂ s.f. 1. Faptul de a concorda; potrivire, acord. ◊ Concordanța relațiilor de producție cu caracterul forțelor de producție = lege economică potrivit căreia relațiile de producție trebuie să corespundă cu caracterul forțelor de producție; concordanța timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează acordul timpului verbului dintr-o propoziție dependentă cu timpul verbului din propoziția regentă. 2. (Geol.) Raportul dintre două strate sau serii de strate care s-au sedimentat continuu. [Cf. fr. concordance, it. concordanza].

CONCORDÁNȚĂ s. f. 1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondență (II, 1). ♦ concordanța timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziție dependentă în acord cu timpul verbului din propoziția regentă; corespondența timpurilor. ◊ îmbinare armonioasă de sunete. 2. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu. 3. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă și chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoțite fiecare de un microcontext pertinent pentru înțelegerea lor. (< fr. concordance)

CONCORDÁNȚĂ ~e f. Caracter concordant; coincidență; congruență. ◊ ~a timpurilor corespondența timpurilor la verbele dintr-o frază. /<fr. concordance

concordanță f. 1. acord, conformitate: acord de păreri; 2. Gram. acordul vorbelor între dânsele; 3. index conținând toate vorbele Bibliei cu indicarea pasajelor unde se află.

*concordánță f., pl. e (fr. concordance). Acord, potrivire: concordanță de mărturiĭ. Lucrare destinată să arăte [!] acordu diferitelor texte, ca ale scripturii. Gram. Acordu cuvintelor după regule: concordanța timpurilor. Consonanță.

concordáre sf [At: COSTINESCU / Pl: ~dắri / E: concorda] 1-3 (Nob) Concordanță (1-3).


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CONCORDÁNȚĂ s. 1. coincidență, echivalență, (livr.) congruénță. (~ unor elemente.) 2. afinitate, analogie, apropiere, asemănare, corespondență, înrudire, potriveală, potrivire, similaritate, similitudine, (înv. și reg.) semuiálă, (reg.) semeníș, (înv.) potróz, semănáre, semănătúră, semuíre. (Se poate stabili o ~ între acele două elemente.) 3. acord, conformitate, corespondență, potriveală, potrivire, (livr.) consonánță. (Există o deplină ~ între elementele ansamblului.) 4. armonie, echilibru, potrivire, proporție, proporționalitate, simetrie, (fig.) simfoníe. (Ce ~ clasică în această lucrare!)

concordanță (germ. Konkordanz) 1. Relație convenabilă, în ordine melodică, între două sunete consecutive, spre deosebire de consonanță* care privește concomitența intervalelor* (de ex. la Johannes de Groheo, c. 1300). 2. Noțiune propusă de C. Stumpf, pentru mai multe decât două sunete consonante (în opoziție cu noțiunea de consonanță, ce ar fi rezervată doar intervalelor). C. sunt astfel toate acordurile* principale și secundare ale sistemului (II, 3) major-minor (v. și armonie) și răsturnările* lor, a căror tradiție este aceea de a conține o cvintă* sau o cvartă*, o terță* sau o sextă*. Noțiunea nu s-a impus, deoarece consonanța a continuat să desemneze fără inconveniente atât intervalele cât și acordurile. Ant.: discordanță.

CONCORDÁNȚĂ s. f. (cf. it. concordanza, fr. concordance): potrivire, acord, corespondență între timpul din propoziția subordonată și timpul din propoziția regentă. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de concordanța timpurilor și este specific limbii franceze. În limba română el nu este identic cu cel din franceză, dar presupune anumite reguli, mai puțin categorice, după care se formulează frazele (v., în acest sens, lucrarea noastră „Sintaxa limbii române”, București, , 1994, pp. 547-554).

Intrare: concordanță
concordanță substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular concordanță concordanța
plural concordanțe concordanțele
genitiv-dativ singular concordanțe concordanței
plural concordanțe concordanțelor
vocativ singular
plural