12 definiții pentru conciliație


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

conciliație sf [At: BĂLCESCU, M. V. 14 / P: ~li-a-ți-e / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr conciliation] (Rar) 1-3 Conciliere (1-3).

CONCILIÁȚIE, conciliații, s. f. Conciliere, împăcare. ♦ Procedură de împăcare, în dreptul internațional, având ca scop înlăturarea conflictelor. [Pr.: -li-a-] – Din fr. conciliation, lat. conciliatio.

CONCILIÁȚIE, conciliații, s. f. Conciliere, împăcare. ♦ Procedură de împăcare, în dreptul internațional, având ca scop înlăturarea conflictelor. [Pr.: -li-a-] – Din fr. conciliation, lat. conciliatio.

CONCILIÁȚIE, conciliații, s. f. Împăcare; procedură de împăcare în dreptul internațional avînd ca scop înlăturarea conflictelor. Lupta... continuă pînă la Radu cel Mare (1495-1508), care se încercă de o politică de conciliație, fără a izbuti. BĂLCESCU, O. II 16. – Pronunțat: -li-a-ți-e.

CONCILIÁȚIE s.f. 1. Împăcare; conciliere; procedură de împăcare, în dreptul internațional, urmărind înlăturarea conflictelor. 2. (Lit.) Figură retorică în care se folosește un argument „ostil” pentru propria cauză. [Pron. -li-a-, gen. -iei, var. conciliațiune s.f. / < fr. conciliation, cf. lat. conciliatio].

CONCILIÁȚIE s. f. 1. conciliere. ◊ procedură, în dreptul internațional, urmărind înlăturarea conflictelor. 2. figură retorică în care se folosește un argument „ostil” pentru propria cauză. (<fr. conciliation, lat. conciliatio)

CONCILIÁȚIE ~i f. (în dreptul internațional) Procedură de împăcare a părților adverse urmărind înlăturarea conflictelor; conciliere. [Art. conciliația; G.-D. conciliației; Sil. -ți-e] /<fr. conciliation, lat. conciliato, ~onis

*conciliațiúne f. (lat. conciliátio, -ónis). Acțiunea de a concilia, de a saŭ de a se împăca. – Și -áție și -ére.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

conciliáție (-li-a-ți-e) s. f., art. conciliáția (-ți-a), g.-d. art. conciliáției; pl. conciliáții, art. conciliáțiile (-ți-i-)

conciliáție s. f. (sil. -li-a-ți-e), art. conciliáția (sil. -ți-a), g.-d. art. conciliáției; pl. conciliáții, art. conciliáțiile (sil. -ți-i-)


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CONCILIÁȚIE s. v. împăcare.

CONCILIAȚIE s. conciliere, împăcare. (~ între părți.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

conciliație (lat. conciliatio „favoare”), figură retorică în care se folosește un argument „ostil” pentru propria cauză (P). C. este o artă a argumentării, în care este exploatat un argument al adversarului în folosul propriei cauze. Demostene, după ce un oarecare îi imputase că s-a născut dintr-o mamă scită, a răspuns: „Nu este de mirare, așadar, că fiind născut dintr-o mamă scită și barbară am ieșit așa de bun și îngăduitor?” ( L., 783). Quintilian vorbește de un sinonim al figurii, pe care-l numește coniunctio (synoikeiosis „ceea ce reunește”, „pune față în față”) două lucruri opuse: „tam deest avaro quod habet, quam non habet.” ( L., ib.) V. Conjuncție. Același autor mai vorbește și despre o variantă onomasiologică a figurii c. (ib.)

Intrare: conciliație
conciliație substantiv feminin
  • silabație: -li-a-ți-e
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • conciliație
  • conciliația
plural
  • conciliații
  • conciliațiile
genitiv-dativ singular
  • conciliații
  • conciliației
plural
  • conciliații
  • conciliațiilor
vocativ singular
plural

conciliație

  • surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN un exemplu
    exemple
    • Lupta... continuă pînă la Radu cel Mare (1495-1508), care se încercă de o politică de conciliație, fără a izbuti. BĂLCESCU, O. II 16.
      surse: DLRLC
    • 1.1. Procedură de împăcare, în dreptul internațional, având ca scop înlăturarea conflictelor.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
  • 2. literatură Figură retorică în care se folosește un argument „ostil” pentru propria cauză.
    surse: DN

etimologie: