CONCERTÁNT, -Ă, concertanți, -te, adj. Cu caracter de concert (1). ◊ Simfonie concertantă = compoziție muzicală rezultată din îmbinarea simfoniei și a concertului instrumental. Voce concertantă = voce principală cu caracter solistic-virtuoz într-un ansamblu coral. – Din fr. concertant.

concertánt, ~ă a [At: TIM. POPOVICI, D. M. / Pl: ~nți, ~e / E: fr concertant] (Îs) Simfonie ~ă Simfonie în care două sau mai multe instrumente au, alternativ, un rol dominant în orchestră.

CONCERTÁNT, -Ă, concertanți, -te, adj. Cu caracter de concert (1). ◊ Simfonie concertantă = simfonie în care două sau mai multe instrumente au, alternativ, un rol dominant în orchestră. Voce concertantă = voce principală cu caracter solistic-virtuos într-un ansamblu coral. – Din fr. concertant.

CONCERTÁNT, -Ă, concertanți, -te, adj. (Mai ales în expr.) Simfonie concertantă = simfonie în care două sau mai multe instrumente au, alternativ, un rol dominant în orchestră. Voce concertantă = voce principală cu caracter solistic-virtuos într-un ansamblu coral.

CONCERTÁNT, -Ă adj. Care concertează, care cântă un concert. ◊ Gen concertant = gen muzical dezvoltat în sec. XVII-XVIII ca urmare a perfecționării instrumentelor și a apariției concertului; domeniu de manifestare a virtuozității instrumentale întruchipate de un solist acompaniat de restul ansamblului; simfonie concertantă = simfonie în care două sau mai multe instrumente au rolul dominant în orchestră; voce concertantă = voce principală într-un cor. [Cf. it. concertante, fr. concertant].

CONCERTÁNT, -Ă adj. cu caracter de concert. ◊ simfonie ~ă = simfonie în care două sau mai multe instrumente au un rol dominant în orchestră; voce ~ă = voce cu caracter de virtuozitate solistică într-un ansamblu coral. (<fr. concertant)

CONCERTÁNT ~tă (~ți, ~te) 1) Care concertează. 2) Care are caracter de concert. ◊ Simfonie ~tă simfonie în care două sau mai multe instrumente au rol solistic în orchestră. Voce ~tă vocea solistică dintr-un ansamblu coral. /<fr. concertant

concertánt (cu caracter de concert) adj. m., pl. concertánți; f. concertántă, pl. concertánte

concertánt adj. m., pl. concertánți; f. sg. concertántă, pl. concertánte

concertant, adjectiv care semnifică: 1. Rolul solistic acordat unor instrumente din orchestră*, a căror intervenție singulară sau asociată (având un caracter virtuoz, solistic) se apropie de genul specific de concerto grosso*, și anume de concertino (2) (partea ce se opune tutti*-ului orchestral). 2. Caracterul unei lucrări (uneori al unui moment al acesteia), ce se înscrie mai mult sau mai puțin explicit în genul concertului (2). (Ex.: Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră de Enescu; Dansuri concertante și Duo concertant pentru vioară și pian de Igor Stravinski).

simfonie concertantă, compoziție muzicală pentru orchestră* și instrumente soliste*, situându-se între simfonia* propriu-zisă și concertul (2) instrumental. Acest gen apare pe la mijlocul sec. 18 în creația compozitorilor aparținând școlilor de la Mannheim* și Paris, ca o prelungire a vechiului concerto grosso* adaptat la condițiile orch. simf. și ale unei tehnici instr. de virtuozitate. S. celebre au scris Haydn (ob., fg., fl., v. cel. și orch.) și Mozart (ob., cl., corn, fg. și orch.; vl., violă și orch.). Ulterior titulatura dispare, dar ar putea fi considerată ca aparținând aceluiași gen de lucrări: Beethoven (c. triplu concert), Concert pentru vl., vcl., pian și orch. de Brahms (v. dublu concert) și Simfonia spaniolă de Lalo. În creația contemporană reapar s.c., lucrări în care echilibrul dintre solist (sau grupul de soliști) și orch. se stabilește în favoarea acestuia din urmă: Enescu (v. cel și orch.), Lipatti (2 piane și orch.), Ibert (ob. și orch.), Fr. Martin (Mică s. pentru hf., clav., pian și 2 orch. de coarde). Szymanowski (pian și orch.), Prokofiev (v. cel. și orch.).