12 definiții pentru colnic

colníc sn [At: PALIA, ap. GCR 57 / V: !căl~, ~íce sf / A: cól~ / Pl: ~íce, (rar) ~íci / E: bg кoлнич, srb kolnik] 1 Cărare. 2 Drum îngust care trece peste un deal sau prin pădure. 3 (Îvp) Luminiș. 4 Boală contagioasă a oilor și a vitelor care se manifestă prin apariția unei răni care se întinde pe tot corpul, câteodată sub unghii, pricinuind căderea acestora. 5 (Îvp) Sprijin.

COLNÍC, colnice, s. n. 1. Colină1. 2. Drum îngust care trece peste un deal sau printr-o pădure. 3. Loc mic, în pădure, lipsit de arbori; luminiș. – Din bg., sb. kolnik.

COLNÍC, colnice, s. n. 1. Colină1. 2. Drum îngust care trece peste un deal sau prin pădure. 3. Loc mic, în pădure, lipsit de arbori; luminiș. – Din bg., scr. kolnik.

COLNÍC, colnice, s. n. 1. Colină. De o parte și de alta a drumului sur se înălțau două spinări ușoare de colnic. SADOVEANU, O. I 369. Viscolul se întețește: vîrtejele trec dintr-un colnic într-altul. DELAVRANCEA, S. 5. Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă. ALECSANDRI, P. A. Suie mîndra pe colnic Răsucind la borangic. TEODORESCU, P. P. 278. 2. Drum îngust care trece peste un deal sau prin pădure. Cînd treci în zori pe colnic, în albul tău veșmînt, Cu ochii mari și-albaștri, cu părul dat în vînt, Tu-n iernile vieții ești zi de primăvară! COȘBUC, P. I 159. Hai, murgule, hai, Pe coastă de plai, Ce lași tu drumul Ș-apuci colnicul? ALECSANDRI, P. P. 62. 3. Loc mic, lipsit de vegetație, în pădure; luminiș. Stînd la un colnic, fata se dete să culeagă niște floricele. ISPIRESCU, L. 395. În gură de colnic ieșea, Mîna întru-un fag că punea, Ș-o frunzișoară că rupea Și-ncepea d-a șuiera. PĂSCULESCU, L. P. 234. – Accentuat și: cólnic.

colníc s. n., pl. colníce

colníc s. n., pl. colníce

COLNÍC s. v. colină, delușor, luminiș, poiană.

COLNÍC ~ce n. 1) Ridicătură de teren de formă alungită și cu pante line, mai mică decât dealul; deal mic; colină. 2) Drum îngust care trece peste un asemenea deal sau printr-o pădure. 3) Teren fără copaci (acoperit cu iarbă și flori) într-o pădure; poiană; luminiș. /<bulg., sb. kolnic

colnic n. 1. colină, înălțime de pământ mai mică decât muntele: trecu dealuri, văi, colnice ISP.; 2. cărăruie îngustă pe vârful munților, potecuță într’o pădure. [Origină necunoscută].

colníc n., pl. e (bg. kolník, sîrb. kólnik, drum de țară, drum de care, d. kola, car, ca lat. carraria, cărare, d. carrum, car. Capidan, Dac. 2, 813). Vechĭ. Azĭ rar. Drum de munte orĭ de deal: ș'aŭ deschis colnic cătră vĭața cerească (Dos. V. S. 203, 2), șarpe în cale și aspidă în colnic (Palia, la Cip.). Suc. (Șez. 31, 138). Cărare pin [!] pădure: a plecat apoĭ pe un colnic anevoĭos pînă ce a ĭeșit din pădure (V. hățaș). Azĭ. Deal maĭ mic: pe cel deal, pe cel colnic trece-o fată șĭ-un voĭnic (P. P.) trecu dealurĭ, văĭ, colnice, străbătu pădurĭ întunecate (Isp.). Grădinile și livezile le avea pe colnicele Lapoșuluĭ (Od.). – În est și cólnic, deal. V. holm, momic, popic.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

colníc s. v. COLINĂ. DELUȘOR. LUMINIȘ. POIANĂ.

colníc, colnice, s.n. – (reg.) Drum îngust ce trece peste un deal sau prin pădure. Toponim frecvent în zona Lăpuș (Boiereni, Coroieni, Costeni, Cufoaia etc.) (Vișovan, 2008). – Din bg., srb. kolnik „drum de țară, drum de care” < cola „car”, la fel cum lat. carraria „cărare” < carrum „car” (Scriban, DEX, MDA).

Intrare: colnic
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular colnic colnicul
plural colnice colnicele
genitiv-dativ singular colnic colnicului
plural colnice colnicelor
vocativ singular
plural