colibă¹ sf [At: TETRAEV. (1574), 211 / V: ~bră / A: col~ / Pl: ~be, (pop) ~bi / E: bg колиба, srb koliba] 1 Adăpost provizoriu pentru oameni și, rar, pentru animale, din bârne, crengi, nuiele și acoperit cu paie, ramuri etc. 2 (Pex) Casă mică și sărăcăcioasă. 3 (Spc) Locuință a ciobanilor. 4 Obiect protector care acoperă stupul. 5 Învelitoare a roților morii pentru a le proteja de îngheț. 6 (Ast) Coroana boreală.

COLIBĂ, colibe, s. f. 1. Casă mică și sărăcăcioasă. Era o casă joasă și lungă din piatră lipită cu lut... Coama acoperișului se lăsa în jos, la mijloc, iar coliba însăși era strîmbă, alunecată parcă pe coastă. DUMITRIU, N. 185. Dete peste o colibă, în care ardea un opaiț, în ciob... Acolo ședea o bătrînă cerșetoare. ISPIRESCU, L. 395. Îl aflară pe Ștefan-vodă dormind într-o colibă a unui biet romîn. ȘEZ. VIII 69. 2. Adăpost pentru oameni (rar, pentru animale) făcut din bîrne, din crengi de brad, din nuiele etc., acoperit cu paie, ramuri, scînduri sau șindrilă. Seara, precedați de hămăitul clinilor flămînzi și de dangătul metalic al tălăngilor, răspîndind deasupra munților calme ecouri bucolice, păstorii se întorc la colibă. BOGZA, C. O. 71. – Pl. și: (regional) colibi (AGÎRBICEANU, S. P. 62).

COLIBĂ ~e f. 1) Construcție provizorie, în formă de piramidă sau con, folosită ca adăpost împotriva intemperiilor. 2) Locuință primitivă. /<sl. koliba

colibă f. căsuță din nuiele învelită cu paie sau stuf. [Slav. KOLIBA].

colíbă f., pl. ĭ și e (vsl. bg. sîrb. rus. koliba, d. turc. koliba, kaliba, care vine d. ngr. kalýva, vgr. kalýbe, colibă, d. kalýpto, acoper; ung. kaliba. V. apocalips, eŭcalipt). Vechĭ. Acoperiș, căsuță pitulată cu acoperiș de stuf orĭ de paĭe. Azĭ. Covergă, adăpost conic orĭ alt-fel făcut din ramurĭ și frunze orĭ din stuf. V. cocĭoabă, hălăcĭugă, surlă.

colibră sf vz colibă

colibă s. f., g.-d. art. colibei; pl. colibe

colibă s. f., g.-d. art. colibei; pl. colibe

colibă s. f., g.-d. art. colibei; pl. colibe

colibă, -be.

COLIBĂ s. bordei, (reg.) obor, (Transilv.) cobașă, (Mold. și Transilv.) poiată, (prin Ban.) zomoniță. (Moșneagul locuia într-o ~.)

COLIBĂ s. v. stână, târlă.

colibă s. v. STÎNĂ. TÎRLĂ.

COLIBĂ s. bordei, (reg.) obor, (Transilv.) cobașă, (Mold. și Transilv.) poiată, (prin Ban.) zomoniță. (Moșneagul locuia într-o ~.)

COLIBA s. art. v. gemma, perla.

coliba s. art. v. GEMMA. PERLA.

colibă (colibe), s. f. – Casă mică și sărăcăcioasă, cocioabă. – Mr. călivă, megl. colibă. Origine necunoscută. Cuvîntul apare în toate limbile balcanice: ngr. ϰαλύβα (› mr.), tc. koliba, kaliba, kulübe, alb. koljubë, bg. koliba (› megl.), sb., slov., ceh., pol., mag. koliba, rut. kołyba. Se presupune în general că rom. provine din gr. ϰαλύβη, fie direct (Roesler 571; cf. Daničič, V, 189; Vasmer, Gr., 79), fie prin intermediul bg. sau sb. (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 297; Cihac, II, 69; Conev 81; Sandfeld 18; DAR; Pușcariu, Lr., 260), sau al tc. (Miklosich, Türk. Elem., I, 88; Meyer 170; K. Treimer, Mitt. Wien, 354). Der. pe baza cuv. gr. este greu de admis direct fiindcă dacă este împrumut vechi, λ ar da r, dacă este modern, β ar da ν; prin intermediul altei limbi, deoarece se presupune că împrumutul a avut loc într-o epocă în care υ se pronunța i, în vreme ce β se pronunța b, caz ce nu apare la alte împrumuturi din gr. (cf. ϰόληβον › sl. koliva; ϰλουβίον › sl. kluvija etc.; sb. kòliba, koliba apare din sec. XIII. Împrumutul din tc. nu poate fi admis, avîndu-se în vedere vechimea cuvîntului în sb., și cu atît mai puțin din per. kulba „colibă” (Romanski, R. Èt. slaves, II, 53). În sfîrșit, se poate ca cuvintele sl. să provină din rom. (Berneker 546). Dacă se admite că este vorba de un cuvînt rom., ar trebui plecat de la lat. collegia < collegium „grup de colibe de ciobani”, de unde și sard. boddeu (Wagner 108), cf. ngr. ϰολλήγας „de la mijloc.” Trecerea lui g › b nu este normală, dar cf. barză, limbă și cociorbă față de rut. kočerga, coșleabă față de coșmeagă, coroabă față de coroagă, etc. Aceste ex., ca și prezența unor cuvinte ca cobace, cobîlteață, cocioabă, par a indica faptul că cuvîntul lat. a fost interpretat ca o creație expresivă, chiar dacă această ipoteză nu este necesară. – Der. colibaș (var. colibar), s. m. (om sărman, persoană care locuiește într-o colibă; pustnic; paznic de pădure).

colibă, colibe, s.f. – Adăpost provizoriu pentru oameni. Casă mică și sărăcăcioasă; cocioabă: „La colibă stau bărbații din primăvară până în toamnă, la animale și la făcut fânul” (AER, 2010: 90; Budești). ♦ Coliba păcurarilor era construită din patru pereți cu capetele îmbinate în chetori. „În mijlocul ei se înfigeau patru furci ce susțineau acoperișul în două fețe, din scoarță de molid acoperită cu pietre. Interiorul acesteia cuprinde o singură încăpere, unde dorm păcurarii și se prepară cașul. Vatra, așezată în mijloc, este formată din două lespezi de piatră fixate în pari. În fundul colibei era priciul – o poliță pe care se așezau făina și alte lucruri” (Morariu, 1937: 161-162). ♦ Coliba butinarilor avea formă octogonală, era construită din bârne rotunde cioplite în interior și căptușită cu mușchi, cu pereți înalți de 1-1,20 m. Avea acoperișul din draniță; acesta creștea progresiv spre centru, care era lăsat deschis, pentru aerisire. La mijloc era așezată vatra. Se dormea pe priciuri așezate de jur-împrejur, perpendicular pe vatră (Dăncuș, 1986: 66-67). ♦ (top.) Valea Colibelor, pârâu ce izvorăște din Munții Rodnei și se varsă în Izvorul lui Dragoș (afluent al râului Vișeu); Colibi, mlaștină situată pe râul Colibi, afluent de stânga al Văii Runcului, ce se varsă în râul Săpânța (Timur, 2007: 16; Ardelean, Bereș, 2000: 35); Colib’di, una din vetrele vechi ale localității Gârdani (zona Codru); bordeie semiîngropate sau de suprafață. Erau niște locuințe cu acoperișul sprijinit în două furci de lemn, iar pereții din pari bătuți în pământ, împletiți cu nuiele și lipiți cu lut (Gârdani, 2007:131). ♦ (onom.) Colibășanu, Colibășeanu, Colibașu, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). – Et. nec. (DER); din sl. koliba, prin intermediul bg. sau srb. (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, Conev, Pușcariu, DA, cf. DER; DEX, MDA); cuv. autohton (TILR).

Guerre aux châteaux, paix aux chaumières (fr. „Război castelelor, pace colibelor”) – Deviza propusă de moralistul francez Nicolas Chamfort pentru armatele revoluționare din Franța, atunci cînd burghezia se ridicase la 1789 împotriva aristocrației. În castele se pregătesc războaiele, în colibe domnește dorința de pace. Firească apare deci chemarea la luptă împotriva castelelor spre a asigura pacea colibelor. LIT.