coerciție sf [At: COSTINESCU / V: ~iune / P: co-er~ / Pl: ~ii / E: fr coercition] (Liv) Măsură de constrângere aplicată cuiva pentru a-l face să-și îndeplinească o obligație Si: constrângere.

COERCÍȚIE s. f. (Livr.) Constrângere. ♦ Măsură de constrângere folosită de organele statului pentru a determina o persoană să-și îndeplinească o obligație. – Din fr. coercition.

COERCÍȚIE s. f. (Livr.) Măsură de constrângere aplicată cuiva pentru a-l face să-și îndeplinească o obligație. – Din fr. coercition.

COERCÍȚIE s. f. Constrîngere a cuiva la împlinirea datoriei; măsură luată pentru asigurarea prezenței cuiva la dispoziția autorităților sau pentru a asigura realizarea unui drept. Mijloc de coerciție. – Pronunțat: -ți-e.

coercíție (livr.) (-ți-e) s. f., art. coercíția (-ți-a), g.-d. coercíții, art. coercíției

coercíție s. f. (sil. -ți-e), art. coercíția (sil. -ți-a), g.-d. coercíții, art. coercíției

COERCÍȚIE s. (JUR.) constrângere.

COERCÍȚIE s.f. Constrângere (mai ales în vederea supunerii față de legi). [Gen. -iei, var. coercițiune s.f. / cf. fr. coercition, lat. coercitio < coercere – a constrânge].

COERCÍȚIE s. f. constrângere (mai ales pentru a impune respectarea obligațiilor legale). (< fr. coercition, lat. coercitio)

COERCÍȚIE f. jur. Măsură de constrângere asupra unei persoane pentru a o sili să-și facă datoria sau să îndeplinească prescripțiile autorităților. [G.-D. coerciției; Sil. -ci-ți-e] /<fr. coercition

COERCIȚIE s. (JUR.) constrîngere.

COERCÍȚIE (< fr., lat.) s. f. Constrîngere; relație în cadrul căreia o persoană, un grup sau o instituție, folosind diferența de putere, își impune ideile și voința altei persoane sau colectivități. ♦ (Dr.) Măsură de constrîngere folosită de organele statului pentru a determina o persoană să-și îndeplinească o obligație. ◊ C. constă din aplicarea unei pedepse privative de libertate, amendă sau lipsirea de unele drepturi.