cobitor, ~oare [At: H IV / Pl: ~i, ~oare / E: cobi + -(i)tor] 1-2 smf, a (Persoană) care prevestește un rău Si: (reg) cobar. 3 a Care numește un rău. 4 a (Pop) Funest.

COBITÓR, -OÁRE, cobitori, -oare, adj. (În superstiții) Care cobește. – Cobi + suf. -tor.

COBITÓR, -OÁRE, cobitori, -oare, adj. (În superstiții) Care cobește. – Cobi + suf. -tor.

COBITÓR, -OÁRE, cobit ori, -oare, adj. (În superstiții) Care prevestește ceva rău. Frunza auzea mereu, de acolo, din vîrf, foșnetul cobitor al tovarășelor ce o părăseau strecurîndu-se ușor, ca o șoaptă. GÎRLEANU, L. 42. Se ascundeau ca paserile cobitoare. NEGRUZZI, S. I 267. Pe ramuri uscate Cînta cucuveaua cu glas cobitor. ALEXANDRESCU, M. 40. ◊ (Adverbial) Un nor răpede și negru trecu cobitor preste fața lunei. ODOBESCU, S. I 169.

cobitór adj. m., pl. cobitóri; f. sg. și pl. cobitoáre

cobitór adj. m., pl. cobitóri; f. sg. și pl. cobitoáre

COBITÓR ~oáre (~óri, ~oáre) pop. (în superstiții) Care cobește; care crede că prevestește o nenorocire. /a cobi + suf. ~tor

cobitor a. care menește a rău, sinistru: pe ramuri uscate cânta cucuveaua cu glas cobitor GR. AL.

cobitór, -oáre, cobitori, -oare, adj. – Care prevestește ceva rău: „Și-apoi, de la o vreme, dacă au văzut că babele cele cobitoare mor una după alta...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 142). – Din cobi + suf. -tor (DEX, MDA).