COBITOR, -OARE, cobit ori, -oare, adj. (În superstiții) Care prevestește ceva rău. Frunza auzea mereu, de acolo, din vîrf, foșnetul cobitor al tovarășelor ce o părăseau strecurîndu-se ușor, ca o șoaptă. GÎRLEANU, L. 42. Se ascundeau ca paserile cobitoare. NEGRUZZI, S. I 267. Pe ramuri uscate Cînta cucuveaua cu glas cobitor. ALEXANDRESCU, M. 40. ◊ (Adverbial) Un nor răpede și negru trecu cobitor preste fața lunei. ODOBESCU, S. I 169.