3 intrări

37 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

clănțăí vi [At: DOSOFTEI, V. S. II, 61 / V: clân~ / Pzi: clắnțăi / E: clanț + -ăi] A clănțăni.

CLĂNȚĂÍ, clănțăiesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A clănțăni. [Prez. ind. și: clắnțăi] – Clanț + suf. -ăi.

CLĂNȚĂÍ, clănțăiesc, vb. IV. Intranz. A clănțăni. [Prez. ind. și: clắnțăi] – Clanț + suf. -ăi.

CLĂNȚĂÍ vb. IV v. clănțăni.

clănțăni [At: NEGRUZZI, S. I, 295 / V: clen~, clențení / Pzi: ~nésc / E: clanț + -ăni] 1 vi (D. dinți) A se ciocni ritmic (de frig sau frică). 2 vi (D. fălcile animalelor) A se ciocni cu zgomot. 3 vi A produce un zgomot specific prin lovirea unor obiecte de metal sau de sticlă. 4 vi A apăsa repetat și zgomotos clanța ușii. 5 vi (Fig; dep) A flecări. 6 vir (Fig) A împunge cu vorba. 7 vr A se certa. 8 vi (Rar; d. căței) A lătra.

clănțắu sm [At: PONTBRIANT, D. / V: clen~ / Pl: ~ắi / E: clanță + -ău] 1 Flecar. 2 (Înv; prt) Avocat. 3 (Înv; prt) Funcționar.

clențăni v vz clănțăni

clențeni v vz clănțăni

CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) A se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mult; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Prez. ind. și: clắnțăn.Var.: (pop.) clențăní, clențení vb. IV] – Clanț + suf. -ăni.

CLĂNȚẮU, clănțăi, s. m. Om care vorbește mult (și adesea pe un ton impulsiv, agresiv). ♦ (Peior.) Avocat. – Clanță + suf. -ăi.

CLENȚĂNÍ vb. IV v. clănțăni.

CLENȚĂNÍ vb. IV v. clănțăni.

CLENȚENÍ vb. IV v. clănțăni.

CLENȚENÍ vb. IV v. clănțăni.

CLENȚENÍ vb. IV v. clănțăni.

CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) a se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mereu; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Var.: (pop.) clențăní, clențení vb. IV.] – Clanț + suf. -ăni.

CLĂNȚĂU, clănțăi, s. m. Om care vorbește mult (și adesea pe ton impulsiv, agresiv). ♦ (Peior.) Avocat. – Clanță + suf. -ău.

CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni sau animale, de obicei întărit prin «din dinți» sau urmat de determinări cauzale) A-și ciocni dinții în mod ritmic (de frig, de frică etc.). Se sculară toate dihoniile și unde începură să răgească și să clănțănească din dinți, de te apuca fiorile morții de frică. POPESCU, B. II 22. A-nceput să tremure, clănțănind ca-n toiul frigurilor. CARAGIALE, O. III 47. Au început a clănțăni și ceilalți de frig, de sărea cămeșa de pe dînșii. CREANGĂ, P. 254. ◊ (Cu inversarea construcției) Dinții îi clănțăneau de frig. BART, E. 238. Cluceru ținea porunca domnească în mînă și dinții îi clănțăneau în gură. GHICA, S. A. 52. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Un gust de pine cazonă, acră, îi umplu gura, clănțăni dinții în gol, oftă urmărind mai departe, cu gîndul, armata aceea fumurie. CAMILAR, N. II 140. 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. A clănțăni din clește. ▭ (în forma clențăni) Marcu... purcedea, Din oțele clențănind Și din gură chiuind. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ (Cu inversarea construcției) Gîtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului. CARAGIALE, O. I 291. ♦ A mișca repetat, cu zgomot, clanța ușii. Nanina... clănțăni și strigă și mai tare: deschideți! D. ZAMFIRESCU, la TDRG. 3. Fig. A vorbi mereu, a flecări. (în forma clențeni) Nu mai clențeni... și ieși afară! ALECSANDRI, T. I 32. ♦ Refl. reciproc. A se certa, a se sfădi. Spune-i așa papistașului, că noi n-avem știință midtă, dar slujba ne-o facem; și că nu vreau să mă clănțănesc cu el. SADOVEANU, Z. C. 48. O luam razna prin sat și mă bucuram nespus cînd vedeam pe Moș Vîrlan clănțănindu-se cu răzeșii de pe la noi, de altfel cu toții guri foarte agere. SADOVEANU, O. A. II 104. – Prez. ind. și; clănțăn (DUMITRIU, N. 72). – Variante: clanțăí (NEGRUZZI, S. I 152), clențăní, clențení vb. IV.

CLĂNȚẮU, clănțăi, s. m. Om rău de gură, care vorbește mult (de obicei pe un ton agresiv). Văd că ești clănțău și te ții cu nasul pe sus. SADOVEANU, N. F. 91. ♦ Poreclă dată în trecut avocaților și politicienilor.

A CLĂNȚĂNÍ ~ésc intranz. 1) (despre dinți) A se ciocni repetat și cu zgomot unul de altul (de frig, de frică etc.). 2) (despre obiecte metalice sau de sticlă) A produce un clănțănit; a face „clanț-clanț”. 3) fig. A vorbi mult și fără rost; a clămpăni; a flecări; a pălăvrăgi; a trăncăni. /clanț + suf. ~ăni

A SE CLĂNȚĂNÍ mă ~ésc intranz. A se certa ușor pentru lucruri mărunte; a se ciondăni; a se ciorovăi. /clanț + suf. ~ăni

CLĂNȚĂU ~i m. Persoană vorbăreață și agresivă. /clanț + suf. ~ău

clănțănì v. a lovi taie și des clanța ușii: l. a toca dinții în gură de frig; 2. fig. a flecări într’una; 3. a lătra ca cățeii cei mici. [Onomatopee].

arată toate definițiile

Intrare: clănțăi
verb (V408)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • clănțăi
  • clănțăire
  • clănțăit
  • clănțăitu‑
  • clănțăind
  • clănțăindu‑
singular plural
  • clănțăiește
  • clănțăiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • clănțăiesc
(să)
  • clănțăiesc
  • clănțăiam
  • clănțăii
  • clănțăisem
a II-a (tu)
  • clănțăiești
(să)
  • clănțăiești
  • clănțăiai
  • clănțăiși
  • clănțăiseși
a III-a (el, ea)
  • clănțăiește
(să)
  • clănțăiască
  • clănțăia
  • clănțăi
  • clănțăise
plural I (noi)
  • clănțăim
(să)
  • clănțăim
  • clănțăiam
  • clănțăirăm
  • clănțăiserăm
  • clănțăisem
a II-a (voi)
  • clănțăiți
(să)
  • clănțăiți
  • clănțăiați
  • clănțăirăți
  • clănțăiserăți
  • clănțăiseți
a III-a (ei, ele)
  • clănțăiesc
(să)
  • clănțăiască
  • clănțăiau
  • clănțăi
  • clănțăiseră
verb (V343)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • clănțăi
  • clănțăire
  • clănțăit
  • clănțăitu‑
  • clănțăind
  • clănțăindu‑
singular plural
  • clănțăie
  • clănțăiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • clănțăi
(să)
  • clănțăi
  • clănțăiam
  • clănțăii
  • clănțăisem
a II-a (tu)
  • clănțăi
(să)
  • clănțăi
  • clănțăiai
  • clănțăiși
  • clănțăiseși
a III-a (el, ea)
  • clănțăie
(să)
  • clănțăie
  • clănțăia
  • clănțăi
  • clănțăise
plural I (noi)
  • clănțăim
(să)
  • clănțăim
  • clănțăiam
  • clănțăirăm
  • clănțăiserăm
  • clănțăisem
a II-a (voi)
  • clănțăiți
(să)
  • clănțăiți
  • clănțăiați
  • clănțăirăți
  • clănțăiserăți
  • clănțăiseți
a III-a (ei, ele)
  • clănțăie
(să)
  • clănțăie
  • clănțăiau
  • clănțăi
  • clănțăiseră
Intrare: clănțăni
verb (V401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • clănțăni
  • clănțănire
  • clănțănit
  • clănțănitu‑
  • clănțănind
  • clănțănindu‑
singular plural
  • clănțănește
  • clănțăniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • clănțănesc
(să)
  • clănțănesc
  • clănțăneam
  • clănțănii
  • clănțănisem
a II-a (tu)
  • clănțănești
(să)
  • clănțănești
  • clănțăneai
  • clănțăniși
  • clănțăniseși
a III-a (el, ea)
  • clănțănește
(să)
  • clănțănească
  • clănțănea
  • clănțăni
  • clănțănise
plural I (noi)
  • clănțănim
(să)
  • clănțănim
  • clănțăneam
  • clănțănirăm
  • clănțăniserăm
  • clănțănisem
a II-a (voi)
  • clănțăniți
(să)
  • clănțăniți
  • clănțăneați
  • clănțănirăți
  • clănțăniserăți
  • clănțăniseți
a III-a (ei, ele)
  • clănțănesc
(să)
  • clănțănească
  • clănțăneau
  • clănțăni
  • clănțăniseră
verb (V334)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • clănțăni
  • clănțănire
  • clănțănit
  • clănțănitu‑
  • clănțănind
  • clănțănindu‑
singular plural
  • clănțăne
  • clănțăniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • clănțăn
(să)
  • clănțăn
  • clănțăneam
  • clănțănii
  • clănțănisem
a II-a (tu)
  • clănțăni
(să)
  • clănțăni
  • clănțăneai
  • clănțăniși
  • clănțăniseși
a III-a (el, ea)
  • clănțăne
(să)
  • clănțăne
  • clănțănea
  • clănțăni
  • clănțănise
plural I (noi)
  • clănțănim
(să)
  • clănțănim
  • clănțăneam
  • clănțănirăm
  • clănțăniserăm
  • clănțănisem
a II-a (voi)
  • clănțăniți
(să)
  • clănțăniți
  • clănțăneați
  • clănțănirăți
  • clănțăniserăți
  • clănțăniseți
a III-a (ei, ele)
  • clănțăne
(să)
  • clănțăne
  • clănțăneau
  • clănțăni
  • clănțăniseră
verb (V408)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • clănțăi
  • clănțăire
  • clănțăit
  • clănțăitu‑
  • clănțăind
  • clănțăindu‑
singular plural
  • clănțăiește
  • clănțăiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • clănțăiesc
(să)
  • clănțăiesc
  • clănțăiam
  • clănțăii
  • clănțăisem
a II-a (tu)
  • clănțăiești
(să)
  • clănțăiești
  • clănțăiai
  • clănțăiși
  • clănțăiseși
a III-a (el, ea)
  • clănțăiește
(să)
  • clănțăiască
  • clănțăia
  • clănțăi
  • clănțăise
plural I (noi)
  • clănțăim
(să)
  • clănțăim
  • clănțăiam
  • clănțăirăm
  • clănțăiserăm
  • clănțăisem
a II-a (voi)
  • clănțăiți
(să)
  • clănțăiți
  • clănțăiați
  • clănțăirăți
  • clănțăiserăți
  • clănțăiseți
a III-a (ei, ele)
  • clănțăiesc
(să)
  • clănțăiască
  • clănțăiau
  • clănțăi
  • clănțăiseră
verb (V343)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • clănțăi
  • clănțăire
  • clănțăit
  • clănțăitu‑
  • clănțăind
  • clănțăindu‑
singular plural
  • clănțăie
  • clănțăiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • clănțăi
(să)
  • clănțăi
  • clănțăiam
  • clănțăii
  • clănțăisem
a II-a (tu)
  • clănțăi
(să)
  • clănțăi
  • clănțăiai
  • clănțăiși
  • clănțăiseși
a III-a (el, ea)
  • clănțăie
(să)
  • clănțăie
  • clănțăia
  • clănțăi
  • clănțăise
plural I (noi)
  • clănțăim
(să)
  • clănțăim
  • clănțăiam
  • clănțăirăm
  • clănțăiserăm
  • clănțăisem
a II-a (voi)
  • clănțăiți
(să)
  • clănțăiți
  • clănțăiați
  • clănțăirăți
  • clănțăiserăți
  • clănțăiseți
a III-a (ei, ele)
  • clănțăie
(să)
  • clănțăie
  • clănțăiau
  • clănțăi
  • clănțăiseră
verb (V401)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • clențăni
  • clențănire
  • clențănit
  • clențănitu‑
  • clențănind
  • clențănindu‑
singular plural
  • clențănește
  • clențăniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • clențănesc
(să)
  • clențănesc
  • clențăneam
  • clențănii
  • clențănisem
a II-a (tu)
  • clențănești
(să)
  • clențănești
  • clențăneai
  • clențăniși
  • clențăniseși
a III-a (el, ea)
  • clențănește
(să)
  • clențănească
  • clențănea
  • clențăni
  • clențănise
plural I (noi)
  • clențănim
(să)
  • clențănim
  • clențăneam
  • clențănirăm
  • clențăniserăm
  • clențănisem
a II-a (voi)
  • clențăniți
(să)
  • clențăniți
  • clențăneați
  • clențănirăți
  • clențăniserăți
  • clențăniseți
a III-a (ei, ele)
  • clențănesc
(să)
  • clențănească
  • clențăneau
  • clențăni
  • clențăniseră
verb (V334)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • clențăni
  • clențănire
  • clențănit
  • clențănitu‑
  • clențănind
  • clențănindu‑
singular plural
  • clențăne
  • clențăniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • clențăn
(să)
  • clențăn
  • clențăneam
  • clențănii
  • clențănisem
a II-a (tu)
  • clențăni
(să)
  • clențăni
  • clențăneai
  • clențăniși
  • clențăniseși
a III-a (el, ea)
  • clențăne
(să)
  • clențăne
  • clențănea
  • clențăni
  • clențănise
plural I (noi)
  • clențănim
(să)
  • clențănim
  • clențăneam
  • clențănirăm
  • clențăniserăm
  • clențănisem
a II-a (voi)
  • clențăniți
(să)
  • clențăniți
  • clențăneați
  • clențănirăți
  • clențăniserăți
  • clențăniseți
a III-a (ei, ele)
  • clențăne
(să)
  • clențăne
  • clențăneau
  • clențăni
  • clențăniseră
verb (V401)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • clențeni
  • clențenire
  • clențenit
  • clențenitu‑
  • clențenind
  • clențenindu‑
singular plural
  • clențenește
  • clențeniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • clențenesc
(să)
  • clențenesc
  • clențeneam
  • clențenii
  • clențenisem
a II-a (tu)
  • clențenești
(să)
  • clențenești
  • clențeneai
  • clențeniși
  • clențeniseși
a III-a (el, ea)
  • clențenește
(să)
  • clențenească
  • clențenea
  • clențeni
  • clențenise
plural I (noi)
  • clențenim
(să)
  • clențenim
  • clențeneam
  • clențenirăm
  • clențeniserăm
  • clențenisem
a II-a (voi)
  • clențeniți
(să)
  • clențeniți
  • clențeneați
  • clențenirăți
  • clențeniserăți
  • clențeniseți
a III-a (ei, ele)
  • clențenesc
(să)
  • clențenească
  • clențeneau
  • clențeni
  • clențeniseră
verb (V334)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • clențeni
  • clențenire
  • clențenit
  • clențenitu‑
  • clențenind
  • clențenindu‑
singular plural
  • clențene
  • clențeniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • clențen
(să)
  • clențen
  • clențeneam
  • clențenii
  • clențenisem
a II-a (tu)
  • clențeni
(să)
  • clențeni
  • clențeneai
  • clențeniși
  • clențeniseși
a III-a (el, ea)
  • clențene
(să)
  • clențene
  • clențenea
  • clențeni
  • clențenise
plural I (noi)
  • clențenim
(să)
  • clențenim
  • clențeneam
  • clențenirăm
  • clențeniserăm
  • clențenisem
a II-a (voi)
  • clențeniți
(să)
  • clențeniți
  • clențeneați
  • clențenirăți
  • clențeniserăți
  • clențeniseți
a III-a (ei, ele)
  • clențene
(să)
  • clențene
  • clențeneau
  • clențeni
  • clențeniseră
Intrare: clănțău
substantiv masculin (M69)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • clănțău
  • clănțăul
  • clănțău‑
plural
  • clănțăi
  • clănțăii
genitiv-dativ singular
  • clănțău
  • clănțăului
plural
  • clănțăi
  • clănțăilor
vocativ singular
  • clănțăule
plural
  • clănțăilor
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

clănțăi

etimologie:

  • Clanț + sufix -ăi.
    surse: DEX '09 DEX '98

clănțăni clănțăi (2) clențăni (2) clențeni (2)

  • 1. (Despre dinți) A se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii).
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC 6 exemple
    exemple
    • Se sculară toate dihoniile și unde începură să răgească și să clănțănească din dinți, de te apuca fiorile morții de frică. POPESCU, B. II 22.
      surse: DLRLC
    • A-nceput să tremure, clănțănind ca-n toiul frigurilor. CARAGIALE, O. III 47.
      surse: DLRLC
    • Au început a clănțăni și ceilalți de frig, de sărea cămeșa de pe dînșii. CREANGĂ, P. 254.
      surse: DLRLC
    • Dinții îi clănțăneau de frig. BART, E. 238.
      surse: DLRLC
    • Cluceru ținea porunca domnească în mînă și dinții îi clănțăneau în gură. GHICA, S. A. 52.
      surse: DLRLC
    • tranzitiv neobișnuit Un gust de pîne cazonă, acră, îi umplu gura, clănțăni dinții în gol, oftă urmărind mai departe, cu gîndul, armata aceea fumurie. CAMILAR, N. II 140.
      surse: DLRLC
  • 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC 3 exemple
    exemple
    • A clănțăni din clește.
      surse: DLRLC
    • Marcu... purcedea, Din oțele clențănind Și din gură chiuind. ALECSANDRI, la TDRG.
      surse: DLRLC
    • Gîtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului. CARAGIALE, O. I 291.
      surse: DLRLC
    • 2.1. A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
      exemple
      • Nanina... clănțăni și strigă și mai tare: deschideți! D. ZAMFIRESCU, la TDRG.
        surse: DLRLC
  • 3. figurat peiorativ A vorbi mult.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: flecări vorbi un exemplu
    exemple
    • Nu mai clențeni... și ieși afară! ALECSANDRI, T. I 32.
      surse: DLRLC
    • 3.1. reflexiv reciproc A se certa (ușor), a se ciorovăi.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: certa ciorovăi sfădi 2 exemple
      exemple
      • Spune-i așa papistașului, că noi n-avem știință multă, dar slujba ne-o facem; și că nu vreau să mă clănțănesc cu el. SADOVEANU, Z. C. 48.
        surse: DLRLC
      • O luam razna prin sat și mă bucuram nespus cînd vedeam pe Moș Vîrlan clănțănindu-se cu răzeșii de pe la noi, de altfel cu toții guri foarte agere. SADOVEANU, O. A. II 104.
        surse: DLRLC

etimologie:

  • Clanț + sufix -ăni.
    surse: DEX '09 DEX '98

clănțău

  • 1. Om care vorbește mult (și adesea pe un ton impulsiv, agresiv).
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
    exemple
    • Văd că ești clănțău și te ții cu nasul pe sus. SADOVEANU, N. F. 91.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Clanță + sufix -ău.
    surse: DEX '09 DEX '98