2 intrări

17 definiții

clănțăí vi [At: DOSOFTEI, V. S. II, 61 / V: clân~ / Pzi: clắnțăi / E: clanț + -ăi] A clănțăni.

CLĂNȚĂÍ, clănțăiesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A clănțăni. [Prez. ind. și: clắnțăi] – Clanț + suf. -ăi.

CLĂNȚĂÍ, clănțăiesc, vb. IV. Intranz. A clănțăni. [Prez. ind. și: clắnțăi] – Clanț + suf. -ăi.

CLĂNȚĂÍ vb. IV v. clănțăni.

clănțăí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clănțăiésc, imperf. 3 sg. clănțăiá; conj. prez. 3 să clănțăiáscă

clănțăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clănțăiésc, imperf. 3 sg. clănțăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. clănțăiáscă

clănțắu sm [At: PONTBRIANT, D. / V: clen~ / Pl: ~ắi / E: clanță + -ău] 1 Flecar. 2 (Înv; prt) Avocat. 3 (Înv; prt) Funcționar.

CLĂNȚẮU, clănțăi, s. m. Om care vorbește mult (și adesea pe un ton impulsiv, agresiv). ♦ (Peior.) Avocat. – Clanță + suf. -ăi.

CLĂNȚĂU, clănțăi, s. m. Om care vorbește mult (și adesea pe ton impulsiv, agresiv). ♦ (Peior.) Avocat. – Clanță + suf. -ău.

CLĂNȚẮU, clănțăi, s. m. Om rău de gură, care vorbește mult (de obicei pe un ton agresiv). Văd că ești clănțău și te ții cu nasul pe sus. SADOVEANU, N. F. 91. ♦ Poreclă dată în trecut avocaților și politicienilor.

clănțắu s. m., art. clănțắul; pl. clănțắi, art. clănțắii

clănțău s. m., art. clănțăul; pl. clănțăi, art. clănțăii

CLĂNȚĂU s., adj. v. flecar.

CLĂNȚĂU ~i m. Persoană vorbăreață și agresivă. /clanț + suf. ~ău

clănțắŭ m. (d. clănțănesc). Iron. Avocat prost.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CLĂNȚẮU s., adj. flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbăreț, vorbă-lungă, (livr.) locváce, (rar) ploscár, ploscáș, taclagíu, (pop. și fam.) farfará, (pop.) gúreș, toacă-gúră, (înv. și reg.) spórnic, vorbáreț, (reg.) pălăvátic, pălăvrăgít, tololói, vorbár, (Mold.) dîrdálă, lehắu, leorbắu, (Transilv.) stroncănitór, (prin Munt.) tîndălít, (Mold.) trăncălắu, (înv.) limbáreț, vorováci, (fam.) moftangíu, (rar fam.) moftológ, moftureán, (fig.) méliță. (E un mare ~!)


Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel.

clănțău, clănțăi s. m. 1. denunțător, informator. 2. om care vorbește mult, adesea pe un ton violent și agresiv. 3. (peior.) avocat. 4. (peior.) ziarist.

Intrare: clănțăi
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) clănțăi clănțăire clănțăit clănțăind singular plural
clănțăiește clănțăiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) clănțăiesc (să) clănțăiesc clănțăiam clănțăii clănțăisem
a II-a (tu) clănțăiești (să) clănțăiești clănțăiai clănțăiși clănțăiseși
a III-a (el, ea) clănțăiește (să) clănțăiască clănțăia clănțăi clănțăise
plural I (noi) clănțăim (să) clănțăim clănțăiam clănțăirăm clănțăiserăm, clănțăisem*
a II-a (voi) clănțăiți (să) clănțăiți clănțăiați clănțăirăți clănțăiserăți, clănțăiseți*
a III-a (ei, ele) clănțăiesc (să) clănțăiască clănțăiau clănțăi clănțăiseră
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) clănțăi clănțăire clănțăit clănțăind singular plural
clănțăie clănțăiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) clănțăi (să) clănțăi clănțăiam clănțăii clănțăisem
a II-a (tu) clănțăi (să) clănțăi clănțăiai clănțăiși clănțăiseși
a III-a (el, ea) clănțăie (să) clănțăie clănțăia clănțăi clănțăise
plural I (noi) clănțăim (să) clănțăim clănțăiam clănțăirăm clănțăiserăm, clănțăisem*
a II-a (voi) clănțăiți (să) clănțăiți clănțăiați clănțăirăți clănțăiserăți, clănțăiseți*
a III-a (ei, ele) clănțăie (să) clănțăie clănțăiau clănțăi clănțăiseră
Intrare: clănțău
clănțău substantiv masculin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular clănțău clănțăul
plural clănțăi clănțăii
genitiv-dativ singular clănțău clănțăului
plural clănțăi clănțăilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)