CLĂNȚĂNI, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni) A-și ciocni dinții în mod ritmic (de frig, de frică etc.) ; (despre animale) a-și trosni fălcile de poftă (la vederea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A mișca repetat și cu zgomot clanța ușii. 3. Fig. A vorbi mereu; a flecări. ♦ Refl. A se certa, a se sfădi. [Var.: clănțăi, clențăni, clențeni vb. IV] – Din clanță.