CHIVUȚĂ, chivuțe, s. f. (Fam.) Femeie (de obicei țigancă) care se ocupă cu spoitul caselor cu bidineaua. – Din n. pr. Chivuța.

chivuță sf [At: CARAGIALE, M. 27 / Pl: ~țe / E: Chivuța] (Îvr) Femeie (de obicei țigancă) care, în trecut, spoia casele.

CHIVUȚĂ, chivuțe, s. f. (Reg.) Femeie (de obicei țigancă) care se îndeletnicește cu spoitul caselor cu bidineaua. – Din n. pr. Chivuța.

CHIVUȚĂ, chivuțe, s. f. (Munt.) Muncitoare care spoiește cu bidineaua sau se îndeletnicește cu un mic negoț ambulant. Salahorii de binale, coșarii și chivuțele înotau în ulicioarele fără aer și soare. PAS, Z. I 108. Cui ai dat-o [haina], nenorocito?! – La o chivuță. CARAGIALE, O. I 340.

chivuță f. 1. femeie care spoiește cu ziua, bidinăreasă; 2. fig. femeie rea de gură. [Dela numele femeiesc comun Chiva = Paraschiva].

chivúță f., pl. e (din Paraschivuța, Paraschiva). Munt. Femeĭe (de obiceĭ Țigancă) tocmită cu ziŭa ca să curățe casa, să văruĭască ș. a.

chivuță (fam.) s. f., g.-d. art. chivuței; pl. chivuțe

chivuță (fam.) s. f., g.-d. art. chivuței; pl. chivuțe

chivuță s. f., g.-d. art. chivuței; pl. chivuțe

CHIVUȚĂ s. v. spoitoreasă.

chivuță s. v. SPOITOREASĂ.