chiuit¹ sn [At: CREANGĂ, P. 53 / P: chi-u~ / Pl: ~uri, (rar) ~e / E: chiui] 1-8 Chiot (1-8). 9 Strigătură.^[1] modificată

chiuit², ~ă a [At: DA ms / P: chi-u~ / Pl: ~iți, ~e / E: chiui] 1 (Rar) Care este strigat în mod strident. 2 (D. hore, cântece etc.) Care este interpretat cu strigăte stridente.

chiuitură sf [At: MARIAN, O. I, 220 / P: chi-u-i~ / Pl: ~ri / E: chiui + -(i)tură] 1-9 Chiuit¹ (1-9).

CHIUIT sbst. 1 Faptul de a chiui: numai cu tine m’oiu întrece din ~ (CRG.) ¶ 2 Chiot de veselie; strigăt din răsputeri: cînd mă gîndesc la răposatul ș’auz ~ul cațaonului, mă podidesc lacrămile (DLVR.).

CHIUITURĂ (pl. -turi) sf. 1 Chiuit: chiuiturile lor își răspund de Ia o cărare la alta (IRG.) ¶ 2 Trans. Strigătură de joc [chiui].

CHIUIT, chiuituri, s. n. 1. Strigăt ascuțit, puternic și prelung. V. chiot. Cu tine, și numai cu tine m-oi întrece din chiuit. CREANGĂ, P. 53. 2. Chiuitură, strigătură. – Pronunțat: chi-u-it. – Pl. și: chiuite (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107).

CHIUITURĂ, chiuituri, s. f. Faptul de a chiui. 1. Strigăt. S-aude-un corn de vînătoare Și multe-apoi chiuituri Răsunătoare. COȘBUC, P. II 117. 2. Strigătură spusă la dansurile populare și constînd din versuri cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe. O chiuitură din Transilvania sună astfel: Chiuire-aș chiui, De toți, toți m-ar auzi. MARIAN, O. I 220. – Pronunțat: chi-u-i-.

CHIUIT, chiuituri, s. n. 1. Strigăt ascuțit, puternic și prelung. 2. Chiuitură (2), strigătură. [Pr.: chi-u-it] – V. chiui.

CHIUITURĂ, chiuituri, s. f. Faptul de a chiui. 1. Strigăt, chiot. 2. Versuri cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe, strigate în timpul executării dansurilor populare. [Pr.: chi-u-i-]

CHIUITURĂ ~i f. 1) v. A CHIUI. 2) Versuri glumețe sau satirice, strigate în timpul dansurilor populare; strigătură. [Sil. chi-u-i-] /a chiui + suf. ~tură

chiuit n. strigăt (de veselie), răcnet prelungit: cu tine m’oiu întrece din chiuit CR.

chiuitură f. 1. chiuit; 2. versuri de joc (din Ardeal), corespunzând horei noastre. V. strigătură.

chiuitúră f., pl. ĭ. Chiot, strigăt. Strigătură (la horă).

chiuit (desp. chi-u-) s. n., pl. chiuituri

chiuitură (desp. chi-u-) s. f., g.-d. art. chiuiturii; pl. chiuituri

chiuit (chi-u-) s. n., pl. chiuituri

chiuitură (chi-u-) s. f., g.-d. art. chiuiturii; pl. chiuituri

chiuit s. n. (sil. chi-u-), pl. chiuituri

chiuitură s. f. (sil. -u-i-), g.-d. art. chiuiturii; pl. chiuituri

CHIUITURĂ (a chiui) Scurtă poezie lirică, limitată de obicei la două sau patru versuri, cu caracter hazliu, uneori satiric, rostită la joc, cu scopul: de a conduce jocul: Ex. Numai lin și lin și lin, Ca soarele pe senin; Ca luna prin nourele, Ca dorul mîndruței mele. de a îndemna la joc și de a crea o atmosferă de voioșie: Ex. Cine joacă și nu strigă Face-i-s-ar gura strîmbă, C-așa-i jocul românesc, Obiceiul batrînesc. de a ironiza defecte omenești: Ex. - Haide, fată, la ogor! - Ba, mamă, ochii, mă dor! - Hai, copilă, la jucat! - Stai, mamă, c-amuș mă gat! de a satiriza unele moravuri: Ex. Săracii boii cornuți Cum însoară niște muți! Săracele sutele Cum mărită slutele! Chiuiturile, o parte însemnată a creației folclorice, de o mare varietate și bogăție, mai sînt cunoscnte și sub denumirea de strigături (v.).

CHIUIT s. 1. v. chiot. 2. v. strigătură.

CHIUITURĂ s. 1. v. chiot. 2. v. chiuit.

CHIUIT s. 1. chiot, chiu, chiuitură, hăulire, hăulit, hăulitură, strigăt, țipăt, (pop.) iuit, (reg.) hihăit, hihot. (A tras un ~.) 2. chiuitură, strigătură, (pop.) strigare, strigăt, (prin Transilv. și Maram.) horă. (~ la joc.)

CHIUITURĂ s. 1. chiot, chiu, chiuit, hăulire, hăulit, hăulitură, strigăt, țipăt, (pop.) iuit, (reg.) hihăit, hihot. (A tras o ~.) 2. chiuit, strigătură, (pop.) strigare, strigăt, (prin Transilv. și Maram.) horă. (~ la joc.)