chițăit sn [At: VLAHUȚĂ, N. 24 / V: ~țcăit / Pl: ~uri / E: chițăi] 1 Sunet ascuțit specific pe care-l scoate șoarecele. 2 (Fig; d. obiecte) Scârțâit. 3 (Fig d. oameni) Văicăreală.

CHIȚĂIT s. n. Faptul de a chițăi. Chițăitul șoarecilor.

CHIȚĂIT s. n. Faptul de a chițăi ; sunet ascuțit pe care îl scoate șoarecele.

chiscui v vz chițăi

chițăi vi [At: ODOBESCU, S. III, 42 / V: ~țâi, ~țcăi, ~țcui, ~ții, ~țui / Pzi: 3 ~țăie / E: chiț] 1 (D. șoareci și șobolani) A scoate sunete ascuțite. 2 (Fig; d. obiecte) A scârțâi. 3 (Fig; d. persoane) A se văita. corectat(ă)

chițâi v vz chițăi

chițcăi v vz chițăi

chițcăit sn vz chițăit

chițcui v vz chițăi

chiții v vz chițăi

chițui v vz chițăi

ghițăit, ~ă a vz chițăit

ghițui v vz chițui

CHIȚĂI (pers. a 3-a: -țăe) vb. intr. A scoate un țipăt pițigăiat (ca al șoarecilor sau al cățeilor abia fătați): unsprezece bursucei cari se svîrcoliau chițăind (ODOB.) se umple biserica de șoareci, de lilieci și de bufnițe și începură a ~ (ISP.).

CHIȚCĂIT sbst. Mold. 1 Faptul de a chițcăi ¶ 2 Țipătul pițigăiat (ca al șoarecilor, greierilor, etc.): cîmpul vibra de ~ul prelung... al cristeilor și greierilor de iarbă (VLAH.).

❍ CHIȚCĂIT adj. Mold. Ticălos, obidit: am văzut... bărbați, mult mai... chitcăiți decît cea mai bicisnică femeie (CRG.).

CHIȚĂI, pers. 3 chițăie, vb. IV. Intranz. A produce sunetul ascuțit caracteristic șoarecilor. Se pomeniră că se umple biserica de șoareci, de lilieci și de bufnițe, și începură a chițăi. ISPIRESCU, L. 99. Dihorul începu a chițăi în limba lui de lighioană. ODOBESCU, S. III 184. Erau unsprezece bursucei cari se zvîrcoleau, chițăind și mierlăind. ODOBESCU, S. III 42.

CHIȚĂI, pers. 3 chițăie, vb. IV. Intranz. (Despre șoareci) A produce un sunet ascuțit, caracteristic speciei. – Din chiț.

A CHIȚĂI pers. 3 chițăie intranz. (despre șoareci, șobolani etc.) A scoate sunete stridente și repetate, caracteristice speciei. /chiț + suf. ~ăi

chițăì v. a striga cu glas ascuțit și pițigăiat (vorbind de căței și de șoareci): bursuci cari se svârcoliau chițăind OD. [Onomatopee].

chíțăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. chiț-chiț cum fac șoariciĭ). Se zice despre guzganĭ și șoaricĭ cînd țipă. – Și chíțcăĭ și chíțcuĭ.

chíțcăĭ și chíțcuĭ saŭ -ĭésc, V. chíțăĭ.

chițăit s. n.

chițăit s. n.

chițăit s. n.

chițăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chițăie, imperf. 3 pl. chițăiau; conj. prez. 3 să chițăie

chițăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chițăie, imperf. 3 sg. chițăia; conj. prez. 3 să chițăie

chițăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. chițăie, imperf. 3 sg. chițăia