CHIȚĂI, pers. 3 chițăie, vb. IV. Intranz. A produce sunetul ascuțit caracteristic șoarecilor. Se pomeniră că se umple biserica de șoareci, de lilieci și de bufnițe, și începură a chițăi. ISPIRESCU, L. 99. Dihorul începu a chițăi în limba lui de lighioană. ODOBESCU, S. III 184. Erau unsprezece bursucei cari se zvîrcoleau, chițăind și mierlăind. ODOBESCU, S. III 42.