3 intrări

11 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

cercătoare f., pl. orĭ. Sondă.

cercător, ~oare [At: DOSOFTEI, V. S. 233 / Pl: ~i, ~oare / E: cerca + -tor] (Înv) 1-6 smf, a (Om) care cearcă (1-3). 7-8 smf, a (Om) care cercetează. 9 sm Cercetaș. 10 Informator. 11 smf (Spc) Pețitor. 12 sm (Înv) Spion. 13 sf (Înv) Sondă.

CERCĂTÓR, -OÁRE, cercători, -oare, s. m. și f. (Înv.) Persoană care face o încercare, o probă, o experiență. – Cerca + suf. -ător.

CERCĂTÓR, -OÁRE, cercători, -oare, s. m. și f. (Înv.) Persoană care face o încercare, o probă, o experiență. – Cerca + suf. -ător.

CERCĂTÓR, -OÁRE, cercători, -oare, s. m. și f. (Învechit) Cel care face o încercare. Nu e rău... ca traducătorul romîn să consulte și pe cei cari, mai nainte de dînsul, s-au cercat a interpreta în limbe moderne pe autorii vechi, dar... nu, se cuvine ca noul cercător să-i ia orbește drept călăuze. ODOBESCU, S. II 367.

CERCĂTÓR, -OÁRE, cercători, -oare, s. m. și f. (Înv.) Persoană care face o încercare, o probă, o experiență. – Din cerca + suf. -(ă)tor.

cercător a. care cearcă sau probează. ║ m. controlor: contracciii cumpărau pe cercători FIL.

cercătór m. Vechĭ. Cercetător, iscoadă (Let. 1, 484). Controlor.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

cercătoáre (înv.) s. f., g.-d. art. cercătoárei; pl. cercătoáre

cercătoáre s. f., g.-d. art. cercătoárei; pl. cercătoáre

cercătór (înv.) s. m., pl. cercătóri

cercătór s. m., pl. cercătóri

Intrare: cercătoare
cercătoare1 (pl. -e) substantiv feminin admite vocativul
substantiv feminin (F103)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cercătoare
  • cercătoarea
plural
  • cercătoare
  • cercătoarele
genitiv-dativ singular
  • cercătoare
  • cercătoarei
plural
  • cercătoare
  • cercătoarelor
vocativ singular
  • cercătoare
  • cercătoareo
plural
  • cercătoarelor
Intrare: cercătoare
cercătoare2 (pl. -i) substantiv feminin
substantiv feminin (F116)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cercătoare
  • cercătoarea
plural
  • cercători
  • cercătorile
genitiv-dativ singular
  • cercători
  • cercătorii
plural
  • cercători
  • cercătorilor
vocativ singular
plural
Intrare: cercător
substantiv masculin (M1-oa)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cercător
  • cercătorul
  • cercătoru‑
plural
  • cercători
  • cercătorii
genitiv-dativ singular
  • cercător
  • cercătorului
plural
  • cercători
  • cercătorilor
vocativ singular
  • cercătorule
  • cercătoare
plural
  • cercătorilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

cercător, -oare cercătoare cercător

  • 1. învechit Persoană care face o încercare, o probă, o experiență.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
    exemple
    • Nu e rău... ca traducătorul romîn să consulte și pe cei cari, mai nainte de dînsul, s-au cercat a interpreta în limbe moderne pe autorii vechi, dar... nu se cuvine ca noul cercător să-i ia orbește drept călăuze. ODOBESCU, S. II 367.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Cerca + sufix -ător.
    surse: DEX '98 DEX '09