caua sfs [At: ALECSANDRI, T. 166 / P: ca-ua / V: cau sms / E: ucr кава] (Îvp) Ființă imaginară cu care se sperie copiii Cf babau, băbăuc, bodaie, bolea, bordea, borza, gogoriță, mama-pădurii.

caua f. Mold. gogoriță: se vor teme de tine ca copiii de caua AL. [Probabil de aceeaș origină imitativă ca sinonimul său baua].

cáŭa (rut. káva, kávka, cĭoacă, ceŭcă; litv. nakti-kova, germ. kauz, cucuvaĭe). Nord. O dihanie închipuită de speriat copiiĭ (ca și bordea, buzguroĭu, gogorița, joĭmărița). – Se zice numaĭ caŭa, vine caŭa, ca un nume propriŭ, ĭar gen. ar fi al luĭ caŭa, adică masc. La Acad. și Cdr. fem.

CAUĂ s. f. (Reg.) Ființă imaginară, înspăimântătoare, cu care sunt speriați copiii. [Pr.: ca-uă] – Cf. ucr. kava.

cau sms vz caua

CAUĂ sf. Mold. Bucov. Gogoriță (cu care se sperie copiii): se vor teme de tine ca copiii de cana (ALECS.); îi sparie că vine borza, că vine caua sau că vine lupul să-i mănînce (VOR.) [rut. k a v a].

CAUĂ s. f. (Reg.) Ființă imaginară, înspăimântătoare, cu care sunt speriați copiii. [Pr.: -ca-uă] – Cf. ucr. kava.

CAUĂ s. f. (Reg.) Ființă imaginară, înspăimîntătoare, cu care sînt speriați copiii. – Comp. ucr. kava.

cauă (reg.) s. f., art. caua

cauă (reg.) s. f., art. caua

cauă s. f. (sil. ca-uă), art. caua

cauă s. f. – Ființă imaginară înspăimîntătoare, bau-bau. Creație expresivă de la cuvîntul cau (cf. bau), care se spune uneori pentru a speria copiii. Originea onomatopeică a cuvîntului a fost indicată numai de Pascu, I, 116. După Cihac, II, 645, din ngr. ϰαυγᾶς „ceartă”. Tiktin îl derivă din lat. cave „ai grijă”, opinie pe care o resping Pușcariu 322 și REW 1785. În sfîrșit, Pușcariu, Dacor., V, 404-6 și DAR, pornește de la rut. kava „sperietoare”, care pare a avea aceeași origine expresivă, dar care nu convine fonetic. Aceleiași rădăcini expresive îi aparțin căuna (var. căuni), vb. (a lătra), cheuni (var. chiuni), vb. (a striga, a face zgomot), cf. scheuna, băuna.

CAUĂ s. v. baubau.

cauă s. v. BAUBAU.