carenă sf [At: OLLĂNESCU, O. 369 / V: (pop) -rină / Pl: ~ne / E: fr carène, it carena] 1 Partea exterioară a corpului unei nave, care se găsește sub linia de plutire. 2 (Pop) Lemn curbat care formează partea de jos a luntrei și ale cărui extremități formează piscurile. 3 (Zlg) Proeminență alungită a unor organe. 4 (Bot) Structură în corola leguminoaselor alcătuită din două petale inferioare care cresc unite.

carină sf vz carenă

*CARENĂ (pl. -ene) sf. ⛵ Partea corăbiei care stă cufundată în apă (🖼 909) [fr. < it.].

CARINĂ (pl. -ni. -ne) sf. ⛵ Lemnul recurbat care alcătuește partea de jos a unei luntre sau dube și ale cărei extremități formează piscurile RV. -CRG. [ngr. χαρήνα].

CARENĂ, carene s. f. Parte inferioară a unei nave, care stă în apă, sub linia de plutire.

CARENĂ, carene, s. f. Partea inferioară a unei nave, care stă în apă. – Ngr. karena (<it.).

CARENĂ s.f. 1. Partea din corpul navei care stă sub apă. ♦ Volumul de apă dislocat de un plutitor sau de o navă. 2. Porțiune din corola leguminoaselor, în formă de luntre, care ia naștere prin unirea celor două petale inferioare. 3. Ieșitură a unui organ sau a unui os. 4. Creasta osului stern la păsări. [Pl. -ne. / < fr. carène, it. carena].

CARENĂ s. f. 1. parte din coca unei nave, sub apă. ◊ volumul de apă dislocat de un plutitor, de o navă. 2. porțiune din corola leguminoaselor, în formă de luntre, prin unirea celor două petale inferioare. 3. ieșitură a unui organ, a unui os. 4. prelungire a sternului la păsări. 5. proeminență alungită în roca unei galerii sau peșteri calcaroase. (< fr. carène, it. carena)

CARENĂ ~e f. 1) (la păsări) Proeminență alungită în formă de creastă a sternului pe care sunt fixați mușchii pieptului și care acționează aripile. 2) bot. Porțiune din corola leguminoaselor care ia naștere din concreșterea a două petale inferioare. 3) Parte exterioară a unei nave care se află sub linia de plutire. /<fr. carene, it. carena

carenă f. partea corăbiei ce stă cufundată în apă, când e încărcată.

*carénă, V. carină.

carínă f., pl. e (ngr. karina; lat. carina). Ĭeșitura saŭ ascuțișu funduluĭ corăbiilor și bărcilor. (Cele cu fundu lat, ca lotca, n’au carină). – Rar carénă (it. carena).

carenă s. f., g.-d. art. carenei; pl. carene

carenă s. f., g.-d. art. carenei; pl. carene

carenă s. f., g.-d. art. carenei; pl. carene

carenă (carene), s. f. – Partea exterioară a corpului unei nave. – Var. carină. Fr. carène, var. din ngr. ϰαρίνα (Gáldi 158).

Carina Împrumutat recent din onomastica apuseană, mai puțin folosit la noi, Carina poate fi explicat, în funcție de proveniența sa, în două feluri. Pe teren romanic, încadrîndu-se într-o lungă serie de derivate cu suf. -ina (frecvent astăzi și la noi), Carina poate fi apropiat de radicalul Car- (din cognomenul lat. Carus, fem. Cara, corespunzătoare adj. carus, „drag, iubit”, păstrat în it., sp. caro, fr. cher, it. carino „grațios”; între 283 – 285, împăratul roman Marcus Aurelius Carinus, fiul lui Carus). Pe teren germanic, numele este un frecvent hipocoristic pentru Katalin, → Ecaterina, așa cum apare în daneză, suedeză etc. în perioada modernă numele de persoană se împrumută frecvent de la un popor la altul, astfel că cele două forme, la origine diferite etimologic, s-au confundat, nemaiputînd fi separate categoric. ☐ It., sp. Carina, magh., rus. Karina, germ. Karin.

carină, carine s. f. nas.

CARENĂ s. (MAR.) (rar) operă vie. (~ unei nave.)

CARENĂ s. (MAR.) (rar) operă vie. (~ unei nave.)