CAR¹, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corp păros și picioare scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).

car² sm [At: NEAGOE, Înv. 253/21 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i / E: ml carrus (caries)] 1 Nume dat mai multor specii de insecte mici, dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros și cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. 2 (Spc; îs) Făină de ~ Pulbere de lemn ros de cari (1). 3 (Îc) ~iu-de-stejar Larva viespei (Sirex gigas). 4 (Îc) ~iu-mic Mică insectă care roade lemnul (Anobium pertinax). 5 (Îc) ~iu-mare, ~ de-pădure, ~ de-scoarță Gândac castaniu, rotund, lung de 5 mm, cu capul mic și mustăți scurte, care trăiește pe brazi și molizi, săpând galerii între lemnul trunchiului și scoarță (Bostrychus tipographus).

carie sf [At: BIANU, D. S. / A: (înv) ~rie / Pl: ~ii / E: fr carie, lat caries] 1 Leziune de natură microbiană sau chimică a dinților, a oaselor și care, prin evoluție formează o cavitate Si: (îvp) găunoșire. 2 Boală a boabelor de grâu nedefinită mai îndeaproape. 3 Putrezire a părții lemnoase a arborilor. 4 Defect superficial al pieselor turnate, sub forma unor canale cu margini neregulate.

CAR², ❍CARIU sm. 1 🐙 Larva ori-cării insecte care trăește în lemn și-l roade: dă-le focului de icoane! d’abia prăsesc cari și păduchi de lemn CAR. ¶ 2 Insectă coleopteră care trăește în lemn în spec. în mobile vechi pe care le rod făcînd niște găuri rotunde (Anobium pertinax) (🖼 882) răscolești ... cărți bisericești cu scoarțele roase și găurite de cari VLAH.; crăpa de cindă și rodea în nurori cum roade cariul în lemn CRG. ¶ CAR-DE-PĂDURE, ~-MARE sau ~ -DE-SCOARȚĂ, altă insectă coleopteră care se găsește în spec. în lemnul de brad pe care-l găurește formînd un fel de galerii (Bostiychus typographus) (🖼 883) [lat. vulg. carius = clas. caries].

❍CARETE, CĂRETE sm. 🐙 1 = CAR²: acel mititel carete ... începe a roade Măduha împrejur și pe îndelete BD. -DEL. ¶ 2 Larva găselniței, cîrtiței, muștei de carne, etc. ¶ 3 Olten. Băn. iron. Muci (la om, la oaie. etc.) CIAUȘ. [car²].

*CARIE sf. 1 🩺 Boală care face să putrezească, să se găunoșeze, să se mănînce oasele ¶ 2 🌿 Boală a lemnului care-l face să putrezească; boală a cerealelor a căror făină e înlocuită printr’o pulbere neagră produsă de o ciupercă veninoasă [fr.].

❍CARIU 👉 CAR².

ÎNȚELEPCIUNEA POPORULUI TE ÎNVAȚĂ SĂ PRINZI IEPURELE CU CARUL (a. Odobescu) = Răbdarea este o mare însușire pentru bune isprăvi.

CAR¹, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros și cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).

CAR¹, cari, s. m. (Și în forma regională cari; de obicei la pl.) Insectă din ordinul coleopterelor, care trăiește în lemn și-l roade (Anobium pertinax). Pe sub grinzile afumate, sparte de cari, stau buruieni și flori uscate, puse acolo din ani uitați. CAMILAR, TEM. 26. Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. EMINESCU, O. I 69. Aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Făină de cari = fărîme mici care cad din lemnul măcinat de aceste insecte.

CARIE, carii, s. f. Leziune într-un dinte sau într-o măsea, caracterizată prin măcinare înceată și progresivă. – Pronunțat; -ri-e.

CAR², cari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, care trăiește în lemn și îl roade (Bostrychus typographus și Anobium pertinax). – Lat. carius (= caries).

CARIE, carii, s. f. Boală caracterizată prin măcinarea progresivă a dintelui. – Fr. carie (lat. lit. caries).

CARIE s.f. 1. Boală a dinților, caracterizată prin măcinarea înceată și progresivă a smalțului și a dentinei. 2. (Metal.) Defect superficial al pieselor turnate sub forma unor canale cu margini neregulate provocate de gaze. [Gen. -iei. / < fr. carie, cf. lat. caries].

CARIE s. f. 1. boală a dinților prin măcinare lentă și progresivă a smalțului și a dentinei. ◊ supurație interstițială a țesutului osos. 2. defect superficial al pieselor turnate, sub forma unor canale cu margini neregulate. ◊ degradare a lemnului prin găurire și măcinare de către cari. (< fr. carie, lat. caries)

CAR² ~i m. 1) la pl. Specie de insecte mici, dăunătoare, având corpul păros și picioare scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. 2) Insectă din această specie. /<lat. carius

CARIE ~i f. 1) Leziune a dinților care, prin evoluție, formează o cavitate, provocînd distrugerea smalțului și a dentinei. 2) metal. Defect al pieselor turnate, provocat de gaze. [G.-D. cariei; Sil. -ri-e] /<fr. carie, lat. caries

car m. vierme care roade lemnul, pielea, stofa. [Lat. vulg. CARIUS].

carie f. 1. boală care putrezește oasele și dinții; 2. boală de grâne.

1) car m. (lat. carius, d. caries, o boală care roade dințiĭ). Larvă de insect în formă de verme albicĭos care trăĭește pe supt scoarța copacilor. (Caru de rădașcă e lung de 2-3 centimetri).

*cárie f. (lat. caries). Med. O boală care face să putrezească dințiĭ și alte oase. O boală a cerealelor și a altor plante. V. tăcĭune.

car¹ (insectă) s. m., pl. cari, art. carii

carie (desp. -ri-e) s. f., art. caria (desp. -ri-a), g.-d. art. cariei; pl. carii, art. cariile (desp. -ri-i-)

car¹ (insectă) s. m., pl. cari

carie (-ri-e) s. f., art. caria (-ri-a), g.-d. art. cariei; pl. carii, art. cariile (-ri-i-)

car (insectă) s. m., pl. cari

carie s. f. (sil. -ri-e), art. caria (sil. -ri-a), g.-d. art. cariei; pl. carii, art. cariile (sil. -ri-i-)

car (zoologie), pl. cari

carie, -riei gen. a.

cariu, -ri (insectă).

car (cari), s. m. – Specie de insectă mică dăunătoare (Anobium pertinax). – Var. (înv.) cariu. Lat. caries (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 411; REW 1697), sau carius (Pușcariu 293; Candrea-Dens., 259); cf. sp. caronjo, caroncho, arag., port. quara, cat. quer. – Der. cări, vb. (a găuri, a roade, a mînca); cărete, s. m. (car, insectă), pe care Diculescu, Elementele, 455, îl derivă, prin intermediul unei forme ipotetice *scărete, de la gr. σϰαρίς (pentru valoarea de singularizare a suf. -ete, cf. Graur, BL, II, 246-9).

carie (carii), s. f. – Leziune a dinților. Lat. caries, fr. carie (sec. XIX); cf. car. – Der. caria, (a caria, a mînca).

car², cari, s.n. 1. Insectă care trăiește în lemn și îl roade. 2. (mit.) Ființă malefică; bosorcoi, diavoli: „Să luară pă cale, pă cărare, / Nouă cari, / Nouă ogari...” (Papahagi, 1925: 298). – Lat. pop. carius (= caries) (Șăineanu, Pușcariu).

car², cari, s.n. – 1. (zool.) Insectă care trăiește în lemn și îl roade. 2. (mit.) Ființă malefică; bosorcoi; „diavoli” (Papahagi): „Să luară pă cale, pă cărare, / Nouă cari, / Nouă ogari...” (Papahagi, 1925: 298; Săpânța). – Lat. pop. carius (= caries) „putrezire, râncezeală” (DEX, Scriban, Șăineanu, Pușcariu).