căput¹ sn [At: (a. 1803) IORGA, S. D. XII, 145 / Pl: ~uri / E: mg kaput] (Reg) Haină bărbătească în formă de manta Si: scurtuc.

căput² sn [At: CV, 1950, nr. 4, 35 / Pl: ~uri / E: nct ] (Trs) Poartă mare dinspre stradă, a unei curți.

căput³ sn vz căpuț

căpuț¹ sn [At: LB / Pl: ~e / V: ~ut³ / E: cap + -uț] (Rar) 1-2 Căpșor (1-2).

căpuț² sn [At: ȘIO I, 404 / Pl: ~e / E: ns cf cobuz] (Muz; înv) Cobuz.

❍CĂPUT (pl. -te) sn. Băn. Trans. Haină scurtă, un fel de mintean ce poartă țăranii peste cămașă (🖼 877): Dar de-acolo n’a venit ... Cu ~ cu mîneci lungi RET. [ung.].

CĂPUȚ sn. dim. CAP.

căpút, n., pl. urĭ (ung. kaput. V. capot). Trans. Manta, pardesiŭ.

căput (-te), s. n. – Palton, mantou. Mag. kaput, acuz. de la kapu (DAR; Gáldi, Dict., 112).

CĂPUT s. v. laibăr, mintean, surtuc.

căput s. v. LAIBĂR. MINTEAN. SURTUC.

CĂPUT s.n. (Ban., Criș.) Poartă. Kĕput. Porta. AC, 345. Și acela căput atîta era de greu, cît abiia lu deșchidea și lu închidea 20 de bărbați tari. C 1692, 512^v. Etimologie: magh. kapu.

căput, căputuri, s.n. (reg.) Haină scurtă, veston țărănesc; laibăr: „O vinit o arătare așe mare, cu căput negru pă el...” (Bilțiu, 2007: 264). – Din magh. kaput, acuz. de la kapu (Scriban, MDA).

căput, căputuri, s.n. – (reg.) Haină scurtă, veston țărănesc; laibăr. – Din magh. kaput, acuz. de la kapu (Galdi, DA, cf. DER; Scriban, MDA).

căput, -e, s.n. – Haină scurtă, veston țărănesc; laibăr. – Din it. capotto „palton, manta”, magh. kabát.