capețel sn [At: DDRF / V: (reg) căpăț~, căpiț / Pl: ~e / E: ns cf capăt + -el] Căpuțan.

căpățel sn vz căpețel¹

căpețel¹ sn [At: BIBLIA (1688) / V: ~păț~ / Pl: ~e / E: ml capitellum] 1 (Înv) Început al unei cărți Si: capitol (1). 2 Bucățică din ceva Vz cap¹ (167). 3-5 (Mpl) Colivă, colaci și prescuri care se duc la biserică pentru morți, la anumite termene fixate prin tradiție Si: (pop) capete¹ (171), soroace.

CĂPEȚEL, căpețele, s. n. Bucățică mică din ceva (mai ales dintr-o luminare consumată). La căpețelul de luminare ce sta în gîtul gărafei, cu ochiul roș și bolnav, el deschise o carte legată cu piele și roasă de molii. EMINESCU, N. 44. În clondir se stinge căpețelul de lumină! EMINESCU, O. I 49.

CĂPEȚEL, căpețele, s. n. 1. Bucățică mică (dintr-o lumînare consumată). 2. Colac rotund care se duce la biserică la slujbele pentru pomenirea morților. – Lat. capitellum.

CĂPEȚEL ~e n. 1) Bucată mică din ceva; capăt. 2) Colac mare care se duce la biserică pentru pomenirea morților. /<lat. capitellum

căpețel n. 1. căpătâiu, bucată mică: în clondir se stinge căpețelul de lumină EM.; 2. lumânare la capătul mortului: nici pomană, nici capețele. [Lat. CAPITELLUM].

căpețél n., pl. e (lat. capitĕllum saŭ dim. d. capăt. V. capitel). Capăt mic: căpetel de lumînare, de țigară, de chibrit, de ață. Călăvie. Vest. Căpețeală.

căpețel s. n., pl. căpețele

căpețel s. n., pl. căpețele

căpețel s. n., pl. căpețele