CĂNIȚĂ, cănițe, s. f. Diminutiv al lui cană². – Cană + suf. -iță.

cănit¹, ~ă a [At: GHICA, S. 5 / Pl: ~iți, ~e / E: căni¹] (Pop) 1 (Mls; d. păr) Vopsit (în negru). 2 Murdar de cărbune sau de funingine Si: pătat.

cănit², ~ă [At: PAȘCA, GL. / Pl: ~iți, ~e / E: căni²] (Pop) Înviorat.

cănit³, ~ă [At: MDA ms / Pl: ~iți / E: căni] (Trs; nob) Atins cu mâna, pentru a i se face semn.

căniță sf [At: SEVASTOS, C. 258 / Pl: ~țe / E: cană + ~iță] 1-2 (Șhp) Cană (mică) Si: cănuță (1-2).

CĂNIT I. adj. p. CĂNI: barbă ~ă ¶ ¶ contr. NECĂNIT. II. sbst. Faptul de a căni.

CĂNIȚĂ (pl. -țe) sf. dim. CANĂ: cane și cănițe se dau de pomană la Moși de sufletul morților ȘEZ..

CĂNIȚĂ, cănițe, s. f. Diminutiv al lui cană². – Cană + suf. -iță.

CĂNIȚĂ, cănițe, s. f. Diminutiv al lui cană. Pe o măsuță... fumega, în cănițe, vin fiert cu mirodenii. SADOVEANU, O. V 167. ♦ Conținutul unei căni mici. Frunză verde peliniță, Und’te duci tu, mă: Gheorghiță?... – Săbeau vin... Șapte ocă ș-o căniță. SEVASTOS, C. 258. – Pl. și: (regional) căniți (SADOVEANU, O. VII 81).

CĂNIȚĂ, cănițe, s. f. Diminutiv al lui cană.

căniță s. f., g.-d. art. căniței; pl. cănițe

căniță s. f., g.-d. art. căniței; pl. cănițe

căniță s. f., g.-d. art. căniței; pl. cănițe

CĂNIȚĂ s. cănuță, (reg.) cănățuie. (O ~ cu lapte.)

CĂNIȚĂ s. cănuță, (reg.) cănățuie. (O ~ cu lapte.)