CÁCIUR, -Ă, caciuri, -e, s. m., adj. (Miel) cu blăniță de culoare neagră pe trunchi și brumărie pe bot, urechi, labe și coadă. [Var.: căciúr s. m., adj.] – Et. nec.

CĂCIÚR, -Ă, s. m. și f., adj. v. caciur.

caciór, ~ă a vz caciur

caciorî vr [At: COMAN, GL. / V: canci~ / Pzi: ~răsc / E: nct] (Reg) 1 (D. fructe) A da în copt. 2 (D. fân, pânze puse la albit) A începe să se usuce. 3 (D. oameni) A se zbate cu greul vieții.

cácir sm vz caciur

caciur, ~ă [At: LB / V: ~cior, ~ciră, ~cir, ~er, ~eră, căcior, căcioară, căc~, căciură / Pl: ~i, ~e / E: ns cf mg czer „cochet”] (Reg) 1-3 smf, a (Oaie sau miel) cu lâna neagră pe trunchi și albă sau brumărie pe bot, urechi, labe și coadă. 4 a (D. piei, blănuri, haine) Pestriț. 5-6 smf, a (Porc) pestriț, cu pete. 7 a (D. lucruri) Vrednic de râs. 8 a (D. oameni) Deosebit de alții.

căciór, ~ioáră a vz caciur

CÁCIUR, -Ă, caciuri, -e, s. m., adj. (Miel) cu blăniță de culoare neagră pe trunchi și brumărie pe bot, urechi, labe și coadă. – Et. nec.

CÁCIUR ~ă (~i, ~e) și substantival (despre miei) Care are blană de culoare neagră pe corp și brumărie pe bot, urechi, coadă și extremitățile picioarelor. [Sil. ca-ciur; Acc. și caciúr] /Orig. nec.

cácir și cácĭur, -ă adj. (cp. cu rut. káčur, rățoĭ). Nord. Bălțat (de ex. negru, cu capu alb, spinarea brumărie și picĭoarele pintenoage): oĭ cacĭure. V. breaz.

cáciur/căciúr (reg.) (-ciur) adj. m., s. m., pl. cáciuri/căciúri; adj. f., s. f. cáciură/căciúră, pl. cáciure/căciúre

căciúr v. caciúr

cáciur/căciúr adj. m., s. m. (sil. -ciur), pl. cáciuri/căciúri; f. sg. cáciură/căciúră, pl. cáciure/căciúre

căciúr v. caciúr

CACIORÍ vb. v. jegoși, mânji, murdări, păta.

caciori vb. v. JEGOȘI. MÎNJI. MURDĂRI. PĂTA.

căciór (căcioáră), adj. – 1. (Oaie) cu pete albe în jurul ochilor. – 2. Pătat, stropit. – Absurd, extravagant. Origine necunoscută. Este foarte probabil legat direct de căciulă, ceea ce se explică prin ideea de cap acoperit, care sugerează amplasarea petelor albe. Sensul 3 se datorează particularităților animalelor de acest fel, cf. breaz. După Cihac, II, 36, provine din mag. kacer „cochet, prost”; Scriban semnalează o asemănare, pur întâmplătoare, cu rut. kačur „rață”. – Der. căciorie, s. f. (extravaganță, unicitate); căciori, vb. (a păta; a umple de noroi).

caciór (caciúr), -ă, cacióri, -e, adj. (înv.; reg.) 1. (despre oi, cai și porci) alb-negru, cu pete, pestriț. 2. (despre lucruri și oameni) absurd, deșănțat, neîntemeiat, vrednic de râs.