15 definiții pentru căpcăun


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

căpcăún sm [At: DOSOFTEI, V. S. 79/1 / V: cătc~, cătcăhún, ~cấn / P: ~că-un / Pl: ~i / E: cap + -câne calc după ngr ϰυνοϰεφαλος, vsl пъкоглаьъ] 1 Ființă din mitologia populară românească, cu trup de om și cap de câine, care mânca oameni. 2 (Pfm; fig) Om rău, și crud. 3 (Spc) Poreclă dată în trecut turcilor și tătarilor, în calitate de invadatori, de asupritori. 4 (Pfm; pex) Om mâncăcios. 5 (Pfm; pex) Om care mănâncă gratis de la cineva, fără să muncească Si: parazit, trântor. 6 (Îf cătc-) Om prost.

CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Om rău, crud, sălbatic. – Cap1 + câine (după ngr. kinokéfalos).

CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic. – Cap1 + câine (după ngr. kinokefalos).

CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. 1. Ființă din mitologia populară închipuită ca mmcător de oameni. Bunicile... le spuneau... de căpcăunii cu două guri. DELAVRANCEA, S.217. 2. Fig. Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic, hapsîn. Fugi, căpcăunule, că mi-ai omorît odorul ALECSANDRI, T. 975. – Variantă: Căpcîn (CREANGĂ, P. 117, ALECSANDRI, P. P. 197) s. m. Variantă: căpcîn (CREANGĂ, P. 117, ALECSANDRI, P. P. 197) s. m.

CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă din mitologia populară închipuită ca un mâncător de oameni. ♦ Fig. Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic. Din cap1 + câine (după gr. kinokefalos).

CĂPCĂÚN ~i m. 1) folc. Ființă fabuloasă mitologică despre care se crede că mănâncă oameni. 2) fig. Om crud, rău; om fără suflet. /cap + câine

căpcăún m. (tradus după ngr. kynokéfalos, cu cap de cîne. După Dic. 228, d. mlat. avaric capcanus, vturc. kapgan, bg. la Dun. kavkános, comandant la Avarĭ). Monstru antropofag (ca ceĭ întîlnițĭ de Alexandru Machedon, după cum spune povestea). Epitet Tătarilor (socotițĭ ca urmașĭ aĭ Avarilor) și altor barbarĭ. – Și cătcăun (vechĭ) și capcîn (nord). Adj. (capcîn și hapcîn). Hain, obraș. V. și ceapcîn și cinocefal.

capcân (căpcăun, cătcăun) m. 1. monstru antropofag cu cap de câine, despre care povestește Alexandria («o țară cu oameni cătcăuni„ dinainte cu obraz de om ce grăia omenește, iar dindărăt cap de câine ce lătra câinește»); 2. Tătar canibal, barbar: o mână de capcân să se atingă de al lumilor stăpân AL. Câți Cazaci, Capcâni și alte lifte spurcate CR.; 3. sălbatic: fugi, căpcăunule, că mi-ai omorât odorul! AL. [Forma primitivă e Capcân (”țara Capcânilor", Dosofteiu), traducere după gr. Kynokephaloi sau Cynocephali, despre cari naturaliștii antici, Elian și Pliniu, vorbesc ca de niște popoare cu cap de câine trăind în India; variantele căpcăun și cătcăun sunt alterațiuni obscure].


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

căpcăún s. m., pl. căpcăúni

căpcăún s. m., pl. căpcăúni


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CĂPCĂÚN s. v. antropofag, canibal.

căpcăun s. v. ANTROPOFAG. CANIBAL.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

căpcăún (căpcăúni), s. m.1. Monstru pe care fantezia populară și-l imaginează cu cap de cîine, uneori cu patru ochi, cu ochii în ceafă, sau cu patru picioare, dar a cărui caracteristică principală este antropofagia. – 2. Poreclă pentru turci și tătari, păgîn. – 3. Canibal, om crud. – Var. cătcăun, capcîn(e), hapcîn.Mr. capdicine. Traducere din ngr. ϰυνοϰέφαλος „cap de cîine”, cuvînt intrat în limbă prin literatura populară (Cartojan, Alexandria în literatura română, Bucarest, 1910, p. 95; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 357). Este vorba de legenda medievală care situa oamenii cu cap de cîine în regiunile de nord ale Rusiei (cf. de ex. Historia de Adam de Brema (1066) sau mapamondul lui Juan de la Cosa). Finalul -un indică un tratament expresiv, cf. gărgăun. După Cihac, II, 39; din pol. kapkan, kapkon „zdrențuros”, după Scriban, din lat. med. capcanus, v. tc. kapgan „căpetenie a avarilor”; după Pascu, Suf., 53, de la cap, cîine și un.

Intrare: căpcăun
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • căpcăun
  • căpcăunul
  • căpcăunu‑
plural
  • căpcăuni
  • căpcăunii
genitiv-dativ singular
  • căpcăun
  • căpcăunului
plural
  • căpcăuni
  • căpcăunilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)