butin sn [At: T. PAPAHAGI, M. / Pl: ~e / E: nct] (Mar) 1 Exploatare forestieră. 2 Loc în care sunt aduși arborii tăiați într-o parte de pădure. 3 Lemn mare. 4 Grindă.

butin, butine, s.n. (reg.) 1. Lemn mare, grindă. 2. Exploatare forestieră; fiecare dintre suprafețele în care este împărțită pădurea în exploatare; parchet: „Dusu-i badea la butin / Ș-a zini fără țapin” (Ștețco, 1990: 272). 3. (în expr.) În butini = la munci forestiere. ■ Termen atestat exclusiv în Maram. (ALR, 1956: 611). – Cf. ucr. bútina (Gh. Pop, 1971: 87); atestat în germ. veche (sec. IX) în forma butin, în germ. med. (büten, büte), cu sensul de „vas mare de lemn, putină, butoi”, cu origine în latina medie (butina).

butin, butine, s.n. – (reg.) 1. Lemn mare, grindă (Papahagi, 1925; Borșa). 2. Exploatare forestieră; fiecare dintre suprafețele în care este împărțită pădurea în exploatare; parchet (Gh. Pop, 1971: 90): „Doi junci, mânce-i focu / I-ai făcut cu butinu” (Bârlea, 1924, I: 200); „Dusu-i badea la butin / Ș-a zini fără țapin” (Ștețco, 1990: 272). (Maram.; neatestat în alte regiuni ale țării, cf. ALR, 1956: 611). – Et. nec. (MDA); cf. ucr. bútina (Gh. Pop, 1971: 87); atestat în germana veche (sec. IX) în forma butin, în germana medievală (büten, büte) cu sensul de „vas mare de lemn, putină, butoi”, cu origine în latina medie (butina).

butin, butină, butine, s.m., f. – 1. Lemn mare, grindă (Papahagi 1925; Borșa). 2. Exploatare forestieră; fiecare dintre suprafețele în care este împărțită pădurea în exploatare; parchet (Gh. Pop 1971: 90): „Doi junci, mânce-i focu / I-ai făcut cu butinu” (Bârlea 1924 I: 200); „Dusu-i badea la butin / Ș-a zini fără țapin” (Ștețco 1990: 272). Termen înregistrat exclusiv în Țara Maramureșului; neatestat în alte regiuni ale țării (ALR 1956: 611). – Atestat în germana veche (sec. IX) în forma butin, în germana medievală (büten, büte) cu sensul de „vas mare de lemn, putină, butoi”, cu origine în latina medie (butina); Cf. ucr. bútina (Gh. Pop 1971: 87).