butin, butină, butine, s.m., f. – 1. Lemn mare, grindă (Papahagi 1925; Borșa). 2. Exploatare forestieră; fiecare dintre suprafețele în care este împărțită pădurea în exploatare; parchet (Gh. Pop 1971: 90): „Doi junci, mânce-i focu / I-ai făcut cu butinu” (Bârlea 1924 I: 200); „Dusu-i badea la butin / Ș-a zini fără țapin” (Ștețco 1990: 272). Termen înregistrat exclusiv în Țara Maramureșului; neatestat în alte regiuni ale țării (ALR 1956: 611). – Atestat în germana veche (sec. IX) în forma butin, în germana medievală (büten, büte) cu sensul de „vas mare de lemn, putină, butoi”, cu origine în latina medie (butina); Cf. ucr. bútina (Gh. Pop 1971: 87).