butin, butine, s.n. – (reg.) 1. Lemn mare, grindă (Papahagi, 1925; Borșa). 2. Exploatare forestieră; fiecare dintre suprafețele în care este împărțită pădurea în exploatare; parchet (Gh. Pop, 1971: 90): „Doi junci, mânce-i focu / I-ai făcut cu butinu” (Bârlea, 1924, I: 200); „Dusu-i badea la butin / Ș-a zini fără țapin” (Ștețco, 1990: 272). (Maram.; neatestat în alte regiuni ale țării, cf. ALR, 1956: 611). – Et. nec. (MDA); cf. ucr. bútina (Gh. Pop, 1971: 87); atestat în germana veche (sec. IX) în forma butin, în germana medievală (büten, büte) cu sensul de „vas mare de lemn, putină, butoi”, cu origine în latina medie (butina).