BĂLĂLĂÍ, bălălăiesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A se bălăbăni (1). – Formație onomatopeică.

bălălăi vtr [At: ALECSANDRI, T. 426 / Pzi: ~esc / E: fo] 1-2 (Reg) A (se) bălăbăni (1-2).

bălălăi vb. IV. (pop.) 1 refl. (despre oameni) A (se) bălăbăni. 2 refl., tr. (despre părți ale corpului sau, ext., despre obiecte care atîrnă) A (se) mișca într-o parte și alta. • prez. ind. -iesc. /form. expr.

BĂLĂLĂÍ, bălălăiesc, vb. IV. Intranz. A se bălăbăni (1). – Formație onomatopeică.

BĂLĂLĂÍ, bălălăiesc, vb. IV. Intranz. A se mișca, a se legăna, a se clătina într-o parte și într-alta ca un om nesigur pe pasul său, ori ca un obiect spînzurat, în bătaia vîntului; a bănănăi, a se bălăbăni. Fîntîna părăsită... asupra căreia a jale scîrțîia, bălălăind în bătaia vîntului, cumpăna ce tot se mai ținea pe crăcana miei furci butucoase. VLAHUȚĂ, N. 122. Mă cam strînge [livreaua] la coate și-n spate. – Da ce vrei?... să bălălăiești [în ea] ca într-un sucman? ALECSANDRI, T. I 136. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din») Stenon, ce-n adunare înșiră cum îi vine Și vrute și nevrute, ca moara cea stricată... Din mîni bălălăiește, întocmai ca din limbă. NEGRUZZI, S. II 226.

BĂLĂLĂÍ, bălălăiesc, vb. IV. Intranz. A se bălăbăni (1). – Onomatopee.

bălălăì v. Mold. V. bănănăì: să bălălăești ca într’un suman AL.

BĂLĂLẮU adj. (Reg.) Care se bălăbănește (1). ♦ (Substantivat, m.) Om moale, prost, neghiob. – Bălălăi + suf. -ău.

bălălău¹ sm [At: PAȘCA, GL. / Pl: ~lăie / E: nct] (Reg) Mâncare făcută din mămăligă, unt și brânză.

bălălău², ~aie [At: CREANGĂ, P. 322 / Pl: ~ăi, ~laie / E: bălălăi + -ău] (Reg) 1-3 a Bălăbănit² (1-3). 4-5 smf Prostănac care umblă cu mâinile bălăbănind. 6 sn Variantă a jocului bâza.

pălălăi^2[1] v vz bălălăi

pălălău², ~ăie^[1] a vz bălălău

bălălău adj. invar. (reg.) Care se bălăbănește. Ivan atunci se întoarce..., cu capul bălălău într-o parte (CR.). /bălălăi + -ău.

bănănăí vb. IV. refl. (reg.) A se bălăbăni. • prez. ind. bănănăi, -iesc. /form. expr.

BĂLĂLẮU adj. invar. (Reg.) Care se bălăbănește (1). ♦ (Substantivat, m.) Om moale, prost, neghiob. – Bălălăi + suf. -ău.

BĂLĂLẮU adj. invar. (Regional) Care se leagănă greoi, la întîmplare, bălălăind) bănînăind. Ivan atunci se întoarce iar cu fața-n jos, cu capul bălălău într-o parte. CREANGĂ, P. 322.

BĂLĂLẮU adj. invar. (Reg.) Care se bălăbănește (1). – Din bălălăi + suf. -ău.

bălălău n. și a. 1. bănănăitul clopotelor; 2. șovăind: cu capul bălălău într’o parte CR.

bănănăì v. 1. a se clătina sau legăna (vorbind de clopot și de corp): corpul îi bănănăia într’o parte și într’alta ISP.; 2. a umbla șovăind. [Onomatopee, ca și varianta-i mold. bălălăi).

bălălăĭésc (est) și bănănăĭésc (vest) v. intr. (var. din bădădăiesc. V. dănănăĭesc, pălălăĭesc). Fam. Mă clatin fiind atîrnat orĭ slăbit de beție, de boală ș.a.: niște cĭobote bălălăĭaŭ în vînt la ușa ciobotăriĭ, lunganuluĭ îi bălăbăĭaŭ mînile cînd mergea, bețivu bălălăĭa în mers.