autoexigență sf [At: DN³ / P: a-u-to-e~ / Pl: ~țe / E: auto¹- + exigență] Exigență manifestată față de propria persoană.

AUTOEXIGÉNȚĂ s. f. Exigență manifestată față de propria persoană. [Pr.: a-u-to-] – Auto¹- + exigență.

AUTOEXIGÉNȚĂ s. f. Exigență manifestată de propria persoană. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + exigență.

AUTOEXIGÉNȚĂ s.f. Exigență față de propria persoană. [< auto¹- + exigență].

AUTOEXIGÉNȚĂ s. f. exigență față de propria persoană. (< auto¹- + exigență)

autoexigénță s. f. Pretenție față de propria persoană ◊ „Autoexigența – condiție determinantă a actului de creație” Sc. 15 VII 66 p. 4. ◊ „Nu-i rămâne actorului, drept etalon [valoric], decât autoexigența [...] «Am putea vorbi, în ceea ce vă privește, despre o [...] autourmărire continuă și sistematică a creșterilor profesionale?»” I.B. 5 I 74 p. 2; v. și Cont. 10 V 74 p. 4; v. și autocontemplare (1967) (din auto1- + exigență; DEX, DN3)

AUTOEXIGÉNȚĂ f. Exigență manifestată față de propria persoană. /auto- + exigență

autoexigénță (a-u-) s. f., g.-d. art. autoexigénței

autoexigénță s. f. (sil. a-u-), g.-d. art. autoexigénței^[1]

autoexigénță s. f., pl. autoexigénțe