2 intrări

13 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

autoacuzare sf [At: DN3 / P: a-u-to-a~ / Pl: ~zări / E: autoacuza] 1 Acuzare de către sine însuși Si: (rar) autoacuzație (1), autoacuzat1 (1), învinovățire. 2 (Med) Formă de delir în care bolnavul se învinuiește de fapte imaginare Si: (rar) autoacuzație (2), autoacuzat1 (2).

AUTOACUZÁRE, s. f. Faptul de a se autoacuza. [Pr.: a-u-to-a-] – V. autoacuza.

AUTOACUZÁRE, autoacuzări, s. f. Faptul de a se autoacuza.[Pr.: a-u-to-a-] – V. autoacuza.

AUTOACUZÁRE s.f. Acțiunea de a se autoacuza. ♦ (Med.) Formă de delir în care bolnavul se învinuiește de fapte imaginare. [< autoacuza, cf. fr. auto-accusation].

autoacuza vr [At: DN3 / P: a-u-to-a~ / Pzi: ~cuz / E: auto1- + acuza] A se acuza.

AUTOACUZÁ, autoacúz, vb. I. Refl. A se acuza singur. [Pr.: a-u-to-a-] – Din fr. autoaccuser.

AUTOACUZÁ, autoacúz, vb. I. Refl. A se acuza singur. [Pr.: a-u-to-a-] – Din fr. autoaccuser.

AUTOACUZÁ vb. I. refl. A se acuza pe sine însuși. [Et. incertă].

AUTOACUZÁ vb. refl. a se acuza singur. (< fr. autoaccuser)

autoacuzá vb. refl. I A se acuza pe sine însuși ◊ „R. s-a declarat gata să se autoacuze. Sc. 7 X 66 p. 6 (din auto1- + acuza; DN3, DEX-S)


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

autoacuzáre (a-u-) s. f., g.-d. art. autoacuzắrii

autoacuzáre s. f. (sil. a-u-to-a-), g.-d. art. autoacuzării; pl. autoacuzări

*autoacuzá (a se ~) (a-u-) vb. refl., ind. prez. 3 se autoacúză

autoacuzá vb. (sil. a-u-to-a- ) → acuza

Intrare: autoacuzare
autoacuzare substantiv feminin
  • silabație: a-u-
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • autoacuzare
  • autoacuzarea
plural
  • autoacuzări
  • autoacuzările
genitiv-dativ singular
  • autoacuzări
  • autoacuzării
plural
  • autoacuzări
  • autoacuzărilor
vocativ singular
plural
Intrare: autoacuza
  • silabație: a-u-
verb (V1)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • autoacuza
  • autoacuzare
  • autoacuzat
  • autoacuzatu‑
  • autoacuzând
  • autoacuzându‑
singular plural
  • autoacu
  • autoacuzați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • autoacuz
(să)
  • autoacuz
  • autoacuzam
  • autoacuzai
  • autoacuzasem
a II-a (tu)
  • autoacuzi
(să)
  • autoacuzi
  • autoacuzai
  • autoacuzași
  • autoacuzaseși
a III-a (el, ea)
  • autoacu
(să)
  • autoacuze
  • autoacuza
  • autoacuză
  • autoacuzase
plural I (noi)
  • autoacuzăm
(să)
  • autoacuzăm
  • autoacuzam
  • autoacuzarăm
  • autoacuzaserăm
  • autoacuzasem
a II-a (voi)
  • autoacuzați
(să)
  • autoacuzați
  • autoacuzați
  • autoacuzarăți
  • autoacuzaserăți
  • autoacuzaseți
a III-a (ei, ele)
  • autoacu
(să)
  • autoacuze
  • autoacuzau
  • autoacuza
  • autoacuzaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

autoacuzare

  • 1. Faptul de a se autoacuza.
    surse: DEX '09 DN
    • 1.1. medicină Formă de delir în care bolnavul se învinuiește de fapte imaginare.
      surse: DN

etimologie:

  • vezi autoacuza
    surse: DEX '09 DEX '98 DN

autoacuza

  • 1. A se acuza singur.
    surse: DEX '09 DEX '98 DN

etimologie: