atributiv, ~ă [At: DA / Pl: ~i, ~e / E: fr attributif] 1 a Care exprimă un atribut. 2 a (Grm) Care are funcția în propoziție a unui atribut. 3-4 sf af (Șîs Propoziție -ă) (Propoziție) care are funcția de atribut pe lângă un substantiv (din propoziția regentă). 5-6 sf, af (Îas) (Propoziție) relativă.

ATRIBUTÍV, -Ă, atributivi, -e, adj. Care are funcțiune de atribut. Propoziție atributivă.

ATRIBUTÍV, -Ă, atributivi, -e, adj. Care are funcție de atribut. – Fr. attributif.

ATRIBUTÍV, -Ă adj. Cu funcție de atribut. ◊ Propoziție atributivă = propoziție care îndeplinește funcția de atribut pe lângă un cuvânt din propoziția regentă; propoziție relativă. [< fr. attributif].

ATRIBUTÍV, -Ă adj. cu funcție de atribut. ♦ propoziție ~ă = (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de atribut pe lângă un substantiv din regentă; propoziție relativă. (< fr. attributif)

ATRIBUTÍV ~ă (~i, ~e) Care are funcție de atribut. ◊ Propoziție ~ă propoziție care îndeplinește funcția de atribut pe lângă un cuvânt din regentă. /<lat. attributivus, fr. attributif

atributiv a. Gram. prin care se exprimă un atribut: adjectiv atributiv.

*atributív, -ă adj. (d. atribút; fr. attributif). Care cuprinde un atribut: adjectiv, verb atributiv.

atributiv (a-tri-) adj. m., pl. atributivi; f. atributivă, pl. atributive

atributív adj. m. (sil. -tri-), pl. atributívi; f. sg. atributívă, pl. atributíve

ATRIBUTÍV, -Ă adj. (< fr. attributif): în sintagma subordonată necircumstanțială atributivă (v.).