arguție sf [At: ODOBESCU, S. III, 453 / P: ~ție / Pl: ~ii / E: lat argutia] (Liv) 1 Subtilitate (exagerată) în argumentare (3) Cf chichiță, chițibuș. 2 Argumentare sprijinită pe fapte nesemnificative.

*ARGUȚIE sf. 📖 Fel de a judeca și de a aduce dovezi deșarte, fapte netemeinice, falsificate, interpretate dinadins greșit [fr. < lat.].

ARGUȚIE, arguții, s. f. (Franțuzism) Argumentare care se sprijină pe fapte nesemnificative, pe dovezi netemeinice, pe false interpretări; subtilitate exagerată în argumentare. Omul trecutului... sofistul... poate chiar și tipicarul plin de arguții, a luat-o și în rîndul acesta pe dinainte. ODOBESCU, S. III 453.

ARGUȚIE, arguții, s. f. (Franțuzism) Argumentare bazată pe fapte nesemnificative sau false; subtilitate exagerată în argumentare. – Fr. argutie (lat. lit. argutia).

ARGUȚIE s.f. (Rar) Argumentare sprijinită pe fapte neînsemnate, fără semnificație; subtilitate în argumentare. [Gen. -iei. / < fr. argutie, it. arguzia < lat. t. argutia].

ARGUȚIE s. f. 1. argumentare sprijinită pe fapte neînsemnate, fără semnificație. 2. subtilitate exagerată în argumentare. (< fr. argutie, lat. argutia)

arguție f. 1. raționament subtil: 2. pl. deșerte subtilități.

*argúție f. (lat. argútia). Subtilitate vană, argument subtil și fals. – Și -íe (după fr.).

arguție (livr.) s. f., art. arguția, g.-d. arguții, art. arguției

arguție (livr.) s. f., art. arguția, g.-d. arguții, art. arguției

arguție s. f., art. arguția, g. -d. art. arguției; pl. arguții