argou sn [At: IORDAN, L. R. A. 488 / V: (înv) -ot / Pl: ~ri / E: fr argot] Limbaj convențional, întrebuințat mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înțeleși de restul societății.

ARGOU, argouri, s. n. Limbaj convențional al unui grup social care, spre a se face neînțeles de restul societății și mai ales de autorități, folosește cuvinte speciale (împrumuturi din graiurile regionale și din limbi străine), dă sensuri diferite de cele curente unor cuvinte din vocabularul comun etc.

ARGOU, argouri, s. n. Limbaj convențional al unui grup social care, spre a nu fi înțeles de restul societății, folosește cuvinte speciale (regionale și străine), dă sensuri noi unor cuvinte cunoscute etc. – Fr. argot.

ARGOU s.n. (Lingv.) Limbaj convențional, folosit mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înțeleși de restul societății. [Pl. -uri / < fr. argot].

ARGOU s. n. limbaj convențional folosit de un grup social restrâns (vagabonzi, delincvenți etc.) pentru a nu fi înțeleși de restul societății sau pentru a șoca. (< fr. argot)

ARGOU, argouri, s.n. Limbaj convențional al anumitor categorii sociale, care folosesc cuvinte speciale sau cu sensuri deosebite, pentru a nu fi înțelese de restul societății.

ARGOU ~ri n. Limbaj convențional, folosit în mod conștient de către vorbitorii unui grup social sau profesional, pentru a nu fi înțeleși de ceilalți. ~ al elevilor. ~ al vânătorilor. /<fr. argot

argot sn vz argou

*argót n., pl. urĭ (fr. argot). Limba găinărească. – Ob. argóŭ, ca tricóŭ. V. găinăresc, limbaj, logogrif.

argou (limbaj) s. n., art. argoul; pl. argouri

argou (limbaj) s. n., art. argoul; pl. argouri

argou s. n., art. argoul; pl. argouri

argou

ARGOU Limbaj codificat*, înțeles numai de inițiați. Este utilizat de grupuri sociale relativ închise, care se opun conveniențelor (elevi, studenți, soldați, pușcăriași), grupuri care vor să se diferențieze de alți vorbitori. Argoul utilizează un lexic specializat și structuri sintactice specifice, prin care se asigură circuitul închis. Vocabularul specific al argoului este foarte schimbător, tocmai pentru a face dificilă decodarea* de către alți vorbitori. Cuvintele de bază, fonetica și morfosintaxa sunt ale limbii pe care o dublează. Argoul se folosește mai mult oral. Denumirea de argou dată acestui tip de limbaj specializat apare numai în unele limbi, ca franceza, româna, rusa. Alte limbi folosesc, în aceleași situații, alți termeni (it. furbesco „limbajul șmecherilor”, sp. cale (provenit dintr-un termen țigănesc) desemnează „limbajul hoților”, engl. cant „limbajul răufăcătorilor”). Pentru a satisface condiția permanentei înnoiri, argoul are mai multe surse; 1. Folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din limba comună: cocor 1. „hoț” care voiajează, operând în diverse locuri din țară; 2. „pungaș care înșală femeile prin promisiuni de căsătorie”; cobzar „informator, trădător”; premiat „condamnat”; termometru „bastonul de cauciuc din dotarea polițiștilor”; universitate „închisoare, pușcărie”. Uneori se folosesc chiar mai multe cuvinte din limba comună cu același sens prin așa-numita derivare sinonimică); curcan, scatiu, sticlete „polițist”; caramangiu, hoț, junior, diurnist, angrosist „diverse denumiri pentru hoț”; academie, incubator, mititica, recluziune, preventoriu, „închisoare”. 2. Cuvinte dialectale sau arhaice, care nu sunt cunoscute de toți vorbitorii: pârnaie (reg. „oală de pământ”) „închisoare”, calemgiu „funcționar în administrația publică”, calpuzan „falsificator de bani”. 3. Termeni tehnico-știintifici, cu circulație relativ restrânsă: lunetist „informator”, streptomicină „coniac”, acciz (în expresia te bag la acciz) „intri la plată”, afazit „beat”, incubator „închisoare”, capelmaistru „hoț foarte iscusit”, draibăr, „spărgător de mare clasă” ș.a. 4. Împrumuturi din limbi străine: a) diverse neologisme: bonjur (în expresia l-a servit la bonjur) „l-a furat din buzunarul de la haină”, junior „hoț tânăr”, șvaițer „gestionar, vânzător”, tapeur „profitor”, angrosist „infractor”, audient „tăinuitor, complice”; b) din limba țigănească: rodimos „percheziție”, chișer „hoț de buzunare”, mangli „a fura”, phiraimos „spargere”, solovast „furt de buzunare”, țiflar „polițist”. 5. Derivarea: ascultătoare „urechi”, bălcești „vechea bancnotă de 100 de lei”, diurnist „delapidator”. În limbi ca franceza, există sufixe specifice pentru derivatele din argou. În ce privește expresivitatea argoului, unii susțin că în argou se aleg intenționat termenii vii, cuvinte figurate (vezi 1), folosite cu alt sens decât cel obișnuit. Se pare însă că în interiorul argoului această expresivitate nu e simțită sau e secundară. Este în general admis că termenii din argou sunt expresivi când intră în limba comună, mai ales în limbajul familiar: mișto „bun”, a ciripi „a trăda”, a șparli, a ciordi, „a fura” ș.a. Expresivitatea termenilor din argou este sporită de tipul de tropi pe care îl include: metaforă* (boboc „student în anul I”), metonimie* (foaie „bancnotă”), antonomază* (gherlă „închisoare”), eufemism* (mititica „închisoare”). • S-ar putea clasifica lexicul din argou după domeniile de activitate în care apar cuvintele: în limbajul sportiv (a bubui, boabe „goluri”, dansează-l „dublează-l”, cartonar „arbitru”, dresor „antrenor”), în limbajul studenților (boabă „examen restant”, a bubui, a buși „a nu lua (da) notă de trecere la un examen”, cui „examen greu”, felicitare „mustrare”, a se camufla „a face fițuici”). A.B.V.

ARGOU s. n. (< fr. argot); limbaj social convențional, folosit mai ales de vagabonzi, cerșetori și delincvenți pentru a nu fi înțeleși de restul societății (în special de autorități). A. are un vocabular special, alcătuit din cuvinte din limba comună, dar cu alte sensuri decât cele cunoscute, din cuvinte regionale și din cuvinte străine. El este întrebuințat cu structura gramaticală a limbii din țara în care se folosește. Elemente de a. cunoscute de masa vorbitorilor și tocite ca semnificație sunt folosite, nerecomandabil, și de unii militari în termen, de studenți sau de elevi. Apariția unor asemenea elemente în vorbirea cuiva scade prestigiul persoanei respective, face o impresie neplăcută. În limba română există elemente de a. folosite cândva (unele și azi) aproape numai oral și reprezentate prin cuvinte obișnuite din limba comună, cu alte înțelesuri, ca de exemplu: sticlete, copoi sau caraliu „polițist”, găină „pălărie”, bicicletă „ochelari”, fasole „dinți”, casma „mână”, mănăstire, facultate sau mititica „închisoare”, bilă sau cutiuță „cap”, șase! „atenție!”, ciripitor „denunțător”, potol „mâncare”, broască „poșetă” etc.; prin cuvinte regionale, ca de exemplu: pârnaie („oală de pământ”) cu sensul de „închisoare”, tărtăcuță, tigvă, devlă sau bostan „cap”; prin cuvinte împrumutate din limba țigănească sau derivate din acestea, ca de exemplu: mișto „foarte bun”, „foarte frumos”, gagiu „individ”, „iubit”, baftă „noroc”, șucăr „frumos”, lovele sau mardei „bani”, haleală „mâncare”, a mangli „a fura”, a soili „a lenevi”, a hali „a mânca” etc. și din limba rusă, ca de exemplu denghi „bani” (azi este la modă cuvântul de argou verzișori „dolari”). Este cunoscută folosirea abuzivă nejustificată (deoarece există destule alte cuvinte decente în limbă care spun mai mult), vulgară și degradantă – de către mulți tineri – a cuvântului de origine țigănească mișto, cu valoare substantivală, adjectivală sau adverbială (de superlativ absolut) pentru aprecierea unui film, a unei piese de teatru, a unui obiect oarecare, a unei acțiuni, a unei persoane etc. Din limbajul militarilor de altădată consemnăm, tot ca elemente de a., cuvintele fetiță „mitralieră”, felicitare „ordin de chemare” și icre „bombe”. Acțiunea de cultivare a limbii române îngustează tot mai mult aria de răspândire a acestor elemente, obligându-le în cele din urmă să dispară odată cu vechile mentalități.