arame sf vz aramă

ARÁMĂ, (2) arămuri, s. f. 1. Metal de culoare roșiatică, extrem de maleabil, de ductil și foarte bun conductor electric; cupru. ◊ Expr. A-și da arama pe față = a-și arăta adevăratul caracter (nemairespectând conveniențele sociale, politețea). 2. Obiect făcut din aramă (1). – Lat. *aramen (= aeramen).

aramă sf [At: PSALT. SCH. 358/18 / V: (înv) ~me / Pl: ~me, arămi, arămuri, (înv) areme / E: ml *aramon (= aeramen)] 1 (Pfm) Cupru. 2 (Pfm) Aliaj de aramă (1) cu alte metale. 3 (Pfm; îe) A-și arăta (sau da) ~ma pe față A-și dezvălui prin fapte și fără voie caracterul (urât). 4 (Pfm; îe) A bate (la cineva) ca la ~ A bate zdravăn. 5 (Pfm; pm) Clopot. 6 (Înv; pm) Pușcă. 7 (Înv) Tun (de bronz). 8 (Înv; îf arămi) Bani de aramă (1) Si: arămărie (5), arămet (2). 9 (Pfm; îf arămuri) Vase de aramă (2) Si: arămărie (6), arămet (3). 10 (Pfm; lpl) Obiecte din aramă (2). 11 (Reg) Horă nedefinită mai îndeaproape. 12 (Bot; reg) Firicea (Poa bulbosa). corectată

ARÁMĂ, (2) arămuri, s. f. 1. Metal de culoare roșiatică, extrem de maleabil, de ductil și foarte bun conductor electric; cupru. ◊ Expr. A-și da arama pe față = a-și arăta adevăratul caracter (nemairespectând conveniențele sociale, politețea). 2. (La pl.) Obiecte făcute din aramă (1). – Lat. *aramen (= aeramen).

ARÁMĂ, (2) arămuri, s. f. 1. Metal de culoare roșiatică, foarte maleabil, bun conducător de căldură și de electricitate, folosit în cazangerie, în galvanizare, la confecționarea firelor electrice și în aliaje; cupru. Vocile noastre... Vor despica țările albastre Cu cîntece noi Ca niște goarne de aramă. BENIUC, V. 128. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă. EMINESCU, O. I 203. ◊ Fig. De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Expr. A-și da arama pe față sau a-și arăta arama = a-și arăta fondul ascuns al firii sale. Lasă-l să vie, să-și arate arama, și pe urmă i-om zice-o. PAS, L. I 50. [Zeul] își dete arama pe față, căci prinse a mai prigoni lumea o toană. ISPIRESCU, U. 87. ◊ Fig. (În metonimii) a) Clopot. Lung intonă arama cobitoare Sonorul imn funebru al celor care mor. MACEDONSKI, O. I 254. b) Tun. Și cînd auzii glasul aramei tunătoare. Și cînd văzui silitra de fulger purtătoare... Electrică schinteie simții. ALEXANDRESCU, P. 144. c) (Cu sens colectiv) Monede. Anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-aramă ce nu mai are curs. ALEXANDRESCU, P. 149. 2. (La pl.) Obiecte, mai ales vase, făcute din aramă (1). Zgomotul sec al roatelor fără șini, bălăngăitul arămurilor ca niște clopote dogite împrăștie deznădăjduirea în lungul ținuturilor [la venirea turcilor]. DELAVRANCEA, S. 202. Șaluri, bani, argintării, arămuri, haine muiate numai în fir... căzură în stăpînirea oștirilor lui Mihai. ISPIRESCU, M. V. 15.

ARÁMĂ, (2) arămuri, s. f. 1. Cupru. ◊ Expr. A-și da arama pe față = a-și arăta fondul ascuns (și rău) al firii. 2. (La pl.) Obiecte făcute din aramă (1). – Lat. *aramen (= aeramen).

ARÁMĂ arămuri f. 1) Metal de culoare roșiatică, maleabil, ductil, bun conducător de căldură și de electricitate, întrebuințat în industrie; cupru. ◊ A-și da ~a pe față (sau a-și arăta ~a) a-și arăta adevăratul caracter, adevărata fire (rea). 2) la pl. Obiecte făcute din aramă. [G.-D. aramei] /<lat. aramen

aramă f. 1. metal roșatic din care se fac vase de bucătărie, căldări, sârme de telegraf; 2. (poetic) ban de aramă: anticarul culege vechea aramă, ce nu mai are curs GR. AL; clopot: răsunetul aramei sacre NEGR.; tun: și când auzii glasul aramei tunătoare GR. AL.; 3. fire ascunsă, caracter prost (metaforă luată dela banii de aramă odinioară căptușiți cu un strat subțire de argint sau de aur: când se rodea această pătură, se vedea arama banului): arama omului la beție s’arată PANN; 4. pl. arămuri, vase de aramă. [Lat. AERAMEN].

Baia-de-Aramă f. 1. comună urbană în județul Mehedinți, plaiul Cloșani: 2000 loc. Târg săptămânal. Poziție pitorescă. Mine de aramă, redeschise în timpul din urmă; 2. schit în comuna cu acelaș nume.

arámă f., pl. e și ămĭ (vrom. și azĭ Ban. arame, d. lat. aerámen, d. aes, aeris, metal; it. rame, pv. cat. aram, fr. airain, sp. alambre, pg. arame, aramă). Cupru (V. cupru). Fig. A-țĭ arăta arama, a-ți trăda defectele. (V. aspru 1). Pl. n. arămurĭ, vase culinare de aramă.

arámă s. f., g.-d. art. arámei; (obiecte) pl. arắmuri

arámă s. f., g.-d. art. arámei; (obiecte) pl. arămuri

aramă, gen. arămii, pl. arămuri

aramă, -amei gen. a., arămuri pl. (obiecte s. vase de aramă).

ARÁMĂ s. v. cupru.

SULFAT DE ARÁMĂ s. v. calcantit, sulfat de cupru.

ARAMĂ s. (CHIM.) cupru. (Obiecte din ~.)

sulfat de aramă s. v. SULFAT DE CUPRU.

arámă s. f. – 1. Cupru. – 2. Fel, soi; fire, natură. – Mr. aramă. Lat. *aramen, formă pop. asimilată de la aeramen (Diez, Gramm., I, 5; Candrea, Éléments, 61; Pușcariu 107; Candrea-Dens., 73; DAR; Rosetti, I, 65); cf. alb. rëm, it. rame (piem., engad. aram), fr. airain (< v. fr. arain), v. prov., cat. aram, v. sp. arambre, port. arame. Sensul 2 se explică prin obiceiul vechi de a bate monede de aramă, suflate cu un strat de argint sau de aur; prin folosință începea să se ivească fondul de aramă, trădînd calitatea proastă a monedei. Der. arăma, vb. (a arămi); arămar, s. m. (căldărar); arămărie, s. f. (căldărărie); arămeasă, s. f. (vas de aramă); arămi, vb. (a acoperi cu un strat de aramă); arămie, s. f. (căldare de aramă), pe care DAR îl derivă de la bg., sb. aranija „ceaun”, cuvinte care provin mai probabil din rom.; arămioară, s. f. (înv., monedă de aramă); arămiu, adj. (de culoarea aramei); arămos, adj. (bogat în cupru).

Baia de Aramă, oraș în jud. Mehedinți cu o biserică a fostei mânâstiri ctitorite de Milco Băiașul, vătaful minerilor din localitate, cu ajutorul banului Cornea Brăiloiu (1699). Picturile murale au fost realizate în 1708 de zugravii Neagoe și Partenie de la Tismana și sunt caracteristice perioadei baroce a stilului brâncovenesc.