antimis sn [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 201/11 / Pl: ? / E: ngr ὰντιμίναιον] (Bis) Bucată pătrată de pânză (sfințită de către episcop) pe care, la liturghie, preotul o întinde pe pristol, ca așternut pentru potir și sfintele daruri și care poate ține loc de altar.

ANTIMIS (pl. -isuri, -ise) sn. ⛪ Pînză, mai adesea de in, în patru colțuri, pe care se află chipul Mîntuitorului așezat în mormînt; se așază pe sf. masă, după ce s’au cusut în partea-i de sus moaștele vreunui sfînt și după ce s’a sfințit de episcop; pe antimis se poate săvîrși sf. liturghie și afară din biserică (🖼 147) [vsl. antimisŭ < gr. άντιμίνσιον].

antimis n. văl patrat de in (cu chipul Mântuitorului așezat în mormânt) ce stă pururea pe altar. [De origină slavo-greacă].

antimís n., pl. urĭ și e (vsl. antimisu, mgr. antiminsĭon, d. lat. antimensium). O bucată de stofă pătrată saŭ rectangulară, pe care e zugrăvit Hristos mort, ĭar cele patru colțurĭ ceĭ patru evangheliștĭ și pe care se pune potiru. (Fără antimis nu se poate oficia liturghia).

antimis (-se), s. n. – Pînză pusă în altar pentru a așeza pe ea pîinea sfințită și potirul. Sl. antimisŭ, din ngr. ἀντιμίνσιον (lat. antimensium), cf. Murnu 5.

antimis, antimise s. n. Pânză de in sau de mătase cu suprafața de 50 x 60 cm², pe care se află chipul lui Hristos așezat în mormânt, având cusută în partea de sus o părticică din moaștele unui sfânt; este așezat pe sfânta masă din altarul bisericii, fiind obligatoriu la săvârșirea sfintei liturghii. Pe antemis se poate săvârși liturghia și în afara bisericii. – Din sl. antemisŭ (< gr. antimision, lat. ante mensa).

ANTÍMIS (< ngr.) s. n. Acoperămînt liturgic pe care sînt reprezentate punerea în mormînt și patimile lui Hristos și cei patru evangheliști, în cele patru colțuri. Pe a. sînt cusute fragmente din moaștele unui sfînt ori martir al Bisericii.