ANIMISM s. n. Credință potrivit căreia orice în univers, și universul însuși, are un suflet sau este o ființă vie. – Din fr. animisme.

animism sm [At: DA / E: fr animisme] Formă primitivă de religie constând în credința în spirite și în existența unor duhuri ale obiectelor, ale plantelor, ale vietăților etc.

*ANIMISM sbst. 🦉 Doctrină care explică prin amestecul sufletului toate manifestațiunile vieții, doctrină care atribue suflet și lucrurilor neînsuflețite [fr.].

ANIMISM s. n. Formă primitivă a religiei, când oamenii credeau în spirite și în existența unor duhuri ale obiectelor (plante, ape etc.); spiritualizare, personificare a forțelor și a fenomenelor naturii. – Din fr. animisme.

ANIMISM s. n. Stadiu al gîndirii primitive, cînd oamenii credeau că obiectele și fenomenele naturii ar fi însuflețite și dirijate de un spirit invizibil (este unul din izvoarele religiei și ale idealismului filozofic); spiritualizare, personificare a forțelor și fenomenelor naturii.

ANIMISM s. n. Stadiu al gîndirii primitive, cînd oamenii credeau că obiectele și fenomenele naturii ar fi însuflețite; spiritualizare, personificare a forțelor și fenomenelor naturii. – Fr. animisme.

ANIMISM s.n. Credință primitivă potrivit căreia obiectelor și fenomenelor naturii li se atribuie suflet; personificare a forțelor și a fenomenelor naturii. [< fr. animisme, cf. lat. anima – suflet].

ANIMISM s. n. credință primitivă potrivit căreia obiectele și fenomenele naturii ar fi însuflețite; spiritualizare, personificare a forțelor și fenomenelor naturii. (< fr. animisme)

ANIMISM n. 1) Credință primitivă potrivit căreia obiectele și fenomenele naturii au suflet. 2) Personificare a forțelor și fenomenelor naturii. /<fr. animisme

animism n. 1. doctrină după care sufletul ar fi cauza primă a faptelor vitale și intelectuale; 2. teorie filozofică care identifică sufletul cu viața animală; 3. pornirea copilului și a omului primitiv de a da viață lucrurilor neînsuflețite și inerte. Animismul e factorul creator al mitologiilor și al superstițiunilor; natura moartă înviază și respiră: munți, izvoare și păduri sunt locuite de spirite, de zei și zine.

*animízm n., pl. e (d. lat. ánimus, suflet). Teorie filosofică după care sufletu e cauza primordială a faptelor vitale și intelectuale. Teorie care atribuĭe suflet și lucrurilor.

animism s. n.

animism s. n.

animism s. n.

animism s. n. Doctrină religioasă care susține prezența și lucrarea spiritului în obiectele, viețuitoarele și fenomenele naturii, personificându-le, doctrină socotită de unii etnografi și istorici ai religiilor ca o primă formă a religiei. Termenul a fost impus de de E.B. Taylor, etnograf englez, în 1871. – Din fr. animisme.