11 definiții pentru amoniu

amóniu sns [At: DA / E: fr ammonium] (Chm) 1 Corp cu molecula alcătuită din hidrogen și azot, radical al amoniacului. 2 (Îs) Clorură de ~ Țipirig.

AMÓNIU s. n. Metal alcalin care se găsește numai în compuși. – Din fr. ammonium.

AMÓNIU s. n. Metal alcalin care se găsește numai în compuși. – Din fr. ammonium.

AMÓNIU s. m. sg. Radical monovalent care nu a fost obținut în stare liberă; în compuși se comportă ca un metal alcalin, dînd naștere la săruri. Clorura de amoniu se mai numește și țipirig.

AMÓNIU s. n. sg. Metal alcalin care se găsește numai în compuși. – Fr. ammonium.

amóniu [niu pron. nĭu] s. n., art. amóniul

amóniu s. n. [-niu pron. -niu], art. amóniul

AMÓNIU s.n. Radical monovalent care nu a fost obținut în stare liberă și care, în combinațiile sale, se comportă ca un metal alcalin. [Pron. -niu. / < fr. ammonium].

AMÓNIU s. n. radical cu proprietăți de metal monovalent, din compunerea sărurilor amoniacale. (< fr. ammonium)

AMÓNIU n. Radical monovalent care, în compuși, se comportă ca un metal alcalin, formând săruri de amoniu. [Sil. -niu] /<fr., lat. ammonium

*amóniŭ n. (d. amoniac). Chim. Combinațiune de azot și idrogen [!] (Az H4) care are toate proprietățile unuĭ metal. Există în amalgamă cu mercuru. Clorură de amoniŭ, țipirig.

Intrare: amoniu
substantiv neutru (N56)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular amoniu amoniul
plural
genitiv-dativ singular amoniu amoniului
plural
vocativ singular
plural