ALOCURI adv. (Adesea precedat de prep. „pe”) În unele locuri, pe ici pe colo. [Var.: alocurea adv.] – A² + locuri.

alocuri av vz alocurea

ALOCURI, ALOCURE(A) adv. 1 Prin unele locuri, ici și colo (de obiceiu întrebuințat cu pe): p’alocurea viile se mlădeau, încărcate cu ciorchini (DLVR.) ¶ 2 În altă parte, aiurea: pe ~ lucrurile se întîmplă cu totul altfel decît Ia noi [a² + locuri < loc].

ALOCURI adv. (Adesea precedat de prep. „pe”) În unele locuri, pe ici pe colo. [Var.: alocurea adv.] – A² + locuri.

ALOCURI adv. (Și în forma alocurea; de obicei precedat de prep. «pe») În unele locuri, pe ici pe colo. Cîmpia era nesfîrșită de jur împrejur. Pe alocuri se ridica sau cobora în văi puțin adînci. DUMITRIU, N. 14. P-alocurea viile se mlădiau, încărcate de ciorchini, pe aracii plecați de greutatea rodului. DELAVRANCEA, S. 215. Șesul Seretului este alocurea năsipos și alocurea argilos. I. IONESCU, D. 302. – Variantă: alocurea adv.

ALOCURI adv. (Adesea precedat de prep. „pe”) În unele locuri, pe ici pe colo. [Var.: alocurea adv.] – Din a² + locuri.

ALOCURI adv.: Pe ~ în unele locuri; pe ici, pe colo. [Var. alocurea] /a + locuri

alócurĭ (vest) și alócurea (est) adv. (din alt-locurĭ, alte locurĭ). Aĭurea. Pin unele locurĭ; pe icĭ, pe colo. (Tot-de-a-una precedat de pe). – La Agrb. Înt. 9, altlocurĭ, „une-orĭ”.

alocure av vz alocurea

alocurea [At: (a. 1661) ap. GCR I, 178/ V: -ri, (înv) alocure / E: a(l) + locuri (înv locure)] 1 av (Dob în legătură cu pp pe, înv, pre) În unele locuri. 2 sf (Înv; îlav) Prespre toată alocure Pretutindeni.

alocurea adv. pe alocurea, pe unele locuri, ici și colea. [Formațiune analogă cu alăturea].

!alocuri (pe ~)/(în tempo rapid) pe-alocuri loc. adv.

alocuri (pe ~) loc. adv.

alocuri/alocurea adv.

pe alocuri (tempo lent) / pe-alocuri (tempo rapid) prep. + adv.

pe alocuri prep. + adv. (tempo lent)

pe-alocuri prep. + adv. (tempo rapid)

pe alocuri

pe alocuri.