14 definiții pentru alocuțiune

alocuțiune sf [At: KLOPȘTOC, F. 208 / Pl: ~ni / E: fr allocution] 1 (La romani) Cuvântare a unui general sau împărat adresată oștirii sale. 2 Cuvântare scurtă, ocazională.

ALOCUȚIÚNE, alocuțiuni, s. f. Scurtă cuvântare ocazională. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. allocution, lat. allocutio, -onis.

ALOCUȚIÚNE, alocuțiuni, s. f. Scurtă cuvântare ocazională. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. allocution, lat. allocutio, -onis.

ALOCUȚIÚNE, alocuțiuni, s. f. Scurtă cuvîntare ocazională. – Pronunțat: -ți-u-. – Variantă: (învechit) alocúție s. f.

ALOCUȚIÚNE, alocuțiuni, s. f. Scurtă cuvântare ocazională. [Pr.: -ți-u] – Fr. allocution (lat. lit. allocutio, -onis).

alocuțiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. alocuțiúnii; pl. alocuțiúni

alocuțiúne s. f. → locuțiune

ALOCUȚIÚNE s. v. discurs.

ALOCUȚIÚNE s.f. 1. Discurs ținut ostașilor de un comandant militar, rege sau împărat. 2. Cuvântare ocazională scurtă. [Var. alocuție s.f. / cf. fr. allocution, lat. allocutio].

ALOCUȚIÚNE s. f. cuvântare ocazională scurtă. (< fr. allocution, lat. allocutio)

ALOCUȚIÚNE ~i f. Scurtă cuvântare ocazională. [G.-D. alocuțiunii;Sil. -ți-u-] /<fr. allocution, lat. allocutio, ~onis

*alocuțiúne f. (lat. allocútio, -ónis. V. locuțiune). Cuvîntare scurtă. – Și -úție.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ALOCUȚIUNE s. cuvînt, cuvîntare, discurs, (pop.) vorbă, vorbire, (înv.) voroavă, (fam. și ir.) logos. (Ține o ~.)

Intrare: alocuțiune
alocuțiune substantiv feminin
  • silabație: -ți-u-
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • alocuțiune
  • alocuțiunea
plural
  • alocuțiuni
  • alocuțiunile
genitiv-dativ singular
  • alocuțiuni
  • alocuțiunii
plural
  • alocuțiuni
  • alocuțiunilor
vocativ singular
plural